Roxana Marin: Despre oameni și vite

Roxana Marin (centru) este cofondatoare a Asociaţiei absolvenţilor Colegiului Naţional Bilingv George Coşbuc din București.
Roxana Marin (centru) este cofondatoare a Asociaţiei absolvenţilor Colegiului Naţional Bilingv George Coşbuc din București.

Primul indiciu pe care l-am avut despre Roxana Marin a fost motto-ul din mailurile ei: Those who merit paradise this day are happily employed (Cei care își merită azi locul în paradis sunt cei fericiţi cu munca lor). Am înțeles ce înseamnă exact happily employed pentru Roxana, care lucrează de peste 20 de ani ca profesor de engleză la Liceul George Coșbuc abia când am ajuns la ea acasă, cu temele pregătite conştiincios, dar pe care verva şi stilul ei mi le-au dat peste cap.

Se poate spune despre ea că e profesor, activist, antrenor de public speaking și debate, însă niciuna dintre aceste etichete nu i se lipește impersonal, ”ca la carte”. Vorbește despre ceea ce face – și face atât de multe, încât te întrebi după ce calendar funcționează – cu o pasiune care i-ar putea activa până și pe cei mai blazați muritori. Nu degeaba, pe lângă ocupațiile ei formale, spune că joacă pentru cei din jur și rolurile de mamă și activator. Am făcut interviul ăsta cu Roxana în urmă cu mai multă vreme, când nu știam că vom ajunge să colaborăm pe teme de jurnalism cetățenesc.  CARE – Centrul pentru Acțiune și Responsabilitate în Educație, printre fondatorii căruia se numără, este partener al proiectului ”Jurnalist în curtea școlii,” realizat de Think Outside the Box și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Despre Centrul CARE și CARE Cafe, unde au loc atelierele de jurnalism pentru copii și adolescenți, vom vorbi pe larg, în curând.

Până atunci, revenim la Roxana, care locuiește pe una dintre cele mai scurte străzi din București, la adăpost de claxoane, într-o zonă pe care chiar ea o asociază cu ”Livada cu vișini” a lui Cehov. O casă mică, în spatele unei grădini care la rândul ei pare să fie într-o bulă de timp, unde se culeg strugurii și cineva meșterește să repare acoperișul. Deși citisem un interviu lung despre povestea ei, întâlnirea față-n față mi-a dezvăluit cu totul alt personaj, care m-a invitat la masă ca pe un obișnuit al casei: ”O bere? Avem și vin dacă vrei, iar dacă ți-e foame, orez și ciorbă de salată.” Am ales în schimb o cană cu ceai și ne-am așezat la biroul mic, de unde Roxana pune la cale programe, lecții și workshop-uri. În camera alăturată, un pat unde ”stăm țigănește” când mai vin absolvenți de-ai ei sau colaboratori pentru CARE – Centrul pentru Acțiune și Responsabilitate în Educație -, platforma pe care a creat-o la Liceul Coșbuc. În jur, multe obiecte și cărți în engleză, pe care le prezintă autorionic: ”N-o să găsești prea multe chestii românești la mine-n casă, sunt cam rasistă.” Ne-am așezat la vorbă despre activism și rasism, despre cum ar trebui să arate politicile sociale și, mai ales, eforturile individuale, însă cel mai implicat povestește despre elevii ei, actuali sau absolvenți, un fel de familie extinsă și echipă de acțiune.

Crezi că așa-numita problemă a romilor se poate rezvolva prin strategii și campanii?

Când eram foarte tânără și oarecum naivă, mai mușcam la astfel ne naivități: cum să găsim o strategie națională, europeană, mondială, o soluție pentru problema romilor. Desigur, e important să ai un cadru care să regleze situația, însă el nu va rezolva niciodată problemele. Cum e cazul României, care are o legislație super-mișto antidiscriminare, și cu toate astea este una dintre cele mai homofobe și rasiste țări din Europa. La George Coșbuc, liceul unde predau engleză, vin profesori din varii țări, iar toți sunt șocați – ei n-au mai pomenit în nicio instituție publică un profesor sau un copil spunând că toți negrii trebuie împușcați, chiar dacă și în State există mult rasism. Cum spuneam, e bine să ne aliniem unei legislații care, într-un viitor de aur, să nu mai permită ca în instituțiile publice oamenii să- și poată permite să spună ”Ce să te-aștepți de la ăsta? E țigan.”

Dincolo de cadrul general, e esențial ca oamenii să aibă un nivel de educație suficient, astfel încât să simtă că ei fac niște parale în forul lor lăuntric. Ar trebui să conteze ce face un om, la ce se pricepe și care este rolul lui. Mi se pare primitiv, provincial și limitat să facem din etnie un capăt de țară, chiar și într-o țară foarte rasistă. Victoria ar veni atunci când, indiferent dacă am vorbi despre un țigan, un ungur, un evreu sau un homosexual, ne-am întreba: ”Ce are-a face asta cu profesia lui de profesor, medic sau ziarist?”

Am ajuns la un punct în care chiar cred că toți oamenii sunt oameni, chiar dacă unii sunt mai vite. Iar dacă vedem oameni care sunt mai vite, le putem spune: ”Uite, tu ești cam vită. Nu vrei să te faci și tu om, că altfel nu putem lucra și/sau juca împreună?” Desigur, sunt oameni care n-apucă să se facă foarte oameni dacă sunt blocați la marginea societății – însă aceste cazuri trebuie tratate punctual, cu metodologii testate de alții care au făcut deja deghetoizare. Ce ar trebui să primeze este rolul pe care-l îndeplinește persoana aceea în schema respectivă, iar dacă cineva nu îndeplinește un rol pentru că este marginalizat din cauza etniei, atunci ar trebui, într-adevăr să facem scandal și să-i dăm pumni în gură celor care îi împing pe alții la marginea societății. Altfel, pe mine mă plictisește teribil discursul multiculturalismului. Suntem în plină criză economică, iar noi pierdem vremea culegând balade, mituri și legende. Situația e gravă și prezintă umflături, vorba maică-mii. Pe scurt, nu prea mai merge cu vrăjeala.

Ce rol crezi că au ONG-urile și activismul în combaterea rasismului?

Se trăiește greu pentru că oamenii pierd vremea și resurse importante cu niște tâmpenii. E un nonsens să folosești stintagme de genul ”individualitate etnică” sau ”individualitate de grup”. N-am timp aici să vorbesc despre cât de diferiți între ei sunt unchii mei, ca să nu mai pomenesc de milioane de țigani cu care eu, țigancă fiind, am dreptul să nu relaționez în bloc. Filosofia mea de activist este: om cu om. Discursurile naționale-naționaliste sunt o inepție fie naivă, fie demagogă – mai presus de orice, costisitoare! Savanții romi care au produs un anume tip de literatură în anii 90 aveau toate motivele s-o facă, dar dacă vii în 2012 și invoci studii din 95 ale lui Nicolae Gheorghe, el cu gura lui ți-ar spune că ești cam tâmpit. Propunerea mea ar fi ca rezolvarea problemelor sociale să nu țină de niciun criteriu de diversitate – omul are câteva nevoi de bază pe care, într-o țară civilizată, trebuie să și le poată satisface: casa, educația, sănătatea, sursa de venit. Dacă instituțiile statului și societatea civilă ar merge pe aceste criterii, am evita toată mâncătoria. ONG-urile își cam sar la beregată, iar ca să dau un exemplu ipotetic, o organizație care luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități motorii intră în competiție cu una care militează pentru seropozitivi, pentru că ambele aplică la aceleași fonduri. La fel cum făceau primele feministe care, în aroganța lor albă, au început să ceară dreptul pentru ”sărmane”, facem și noi acum – oameni cu două picioare, care își iau un salariu decent, se bat cu alte asociații pentru oameni fără picioare. Chiar dacă sunt cinică și chiar dacă există o mulțime de oameni dedicați, există foarte mulți ONG-iști impostori care lucrează fără credință și fără profesionalism. Să ne înțelegem: n-am o problemă cu cei care lucrează pe bani frumoși în ONG-uri, câtă vreme o fac bine, cu profesionalism și devotament față de lucrul bine făcut și, în ultimă instanță, cu devotament pentru cauza care-i plătește.

Cum ți se pare că se raportează generațiile tinere, elevii tăi din fiecare promoție, la probleme ca rasismul și discriminările de tot felul?

La Coșbuc, avem o platformă de activism LGBT, practic mai puternică decât cea pentru activism de drepturile romilor, iar în ultimii ani am avut tot felul de invitați și activități pe această temă. Am făcut, de pildă, primul Gay Pride dintr-o școală publică din România. Platforma absolvenților din liceul unde predau – CARE Coșbuc (Centrul pentru Acțiune și Responsabilitate în Educație) – e o mișcare mică, grassroots, care lucrează într-o comunitate mică: școala noastră, unde lucrăm cu și pentru absolvenți și elevi. Tot ceea ce facem este fără bani și suntem strict împotriva activismului plătit, iar acțiunile noastre combină mai tot, de la creativitate și joc, la activități civice, până la crearea awareness-ului pe diferite subiecte pe care noi le considerăm importante – seropozitivatea, consumul de droguri etc. Copiii au evoluat dincolo de acest provincionalism românisto-creștino-etc., iar Coșbuc e o școală unde nu prea-ți permiți să fii bou cu asemenea lucruri, în așa măsură încât mulți dintre elevi ajung să se uite strâmb la profesorii care sunt încă foarte mioritici (adică rasiști, homofobi etc.)

Programele derulate de organizații pe discriminare afirmativă mi se par foarte enervante. E drept, o parte au dat rezultate, însă ce am rezvolvat? Că avem câteva sute de țigani cu doctorate, dintre care mulți nici nu știu să pună liniuța? Prețul acestui tip de programe este mare: un resentiment crescut în rândul majoritarilor, iar țiganii care și-au făcut doctorate, unii chiar câte două, nu prea mai știu de unde au plecat. Astfel, pentru fiecare individ care a participat la programe de discriminare afirmativă, adâncești gap-ul pentru alți 200, ceea ce e nasol, pentru că nu facem decât să divizăm lumea și mai mult.

Când ai început să te implici ca activistă pentru drepturile romilor?

Eu am intrat în Mișcarea Romilor prin 97-98, după ce am citit o carte, foarte proastă de altfel, dar care atunci mi-a plăcut îngrozitor: ”Bury Me Standing”, de Isabel Fonseca, o țiți prețioasă, o mare doamnă care probabil nu știa nici cum e organizat un supermarket. În tinerețe, a călătorit și a locuit cu niște țigani din Albania, iar apoi a scris această carte, care a preluat titlul de la ceea ce îi spusese un activist bulgar: ”Eu când voi muri, să mă-ngropați în picioare, că am stat în genunchi toată viața.” Când am citit asta, am avut un katharsis extraordinar, chiar dacă întreaga carte era proastă și chiar dacă și mesajul din titlu trăda o aroganță occidentală – eu eram deja femeie în toată firea, fiică-mea avea vreo 6 ani și, pe lângă jobul meu de la școală, lucram cu organizația americană PeaceCorps și făceam training intercultural.  Important e că la finalul cărții, erau adrese de organizații care se ocupau cu activismul rom, printre care și Romani Criss, iar apoi am reușit să mă întâlnesc cu Maria Ionescu, de la care am primit în primă instanță întrebarea punctuală: ”Și ce-i cu tine, fată?” Probabil se gândea că eram un caz social, chiar dacă eu nu transpiram vulnerabilitate și nici atitudine de genul ”Dă-mi și mie ceva, că suntem mulți frați acasă.” I-am povestit că aș vrea să colaborez cu Romani Criss, după care m-a pus în legătură cu Nicolae Gheorghe, care m-a și pus repede la muncă, fiind un mare exploatator – e drept, altfel nu avea cum să facă acea mișcare.

Cât timp ai colaborat cu Romani Criss?

După câțiva ani de învârtit pe-acolo, am avut o problemă cu felul era privit activismul romilor, atâta vreme cât nu se cunoștea schema mai mare a lucrurilor. Nu vedeam care era rolul meu, iar mie nu mi-a plăcut niciodată să fac apostolat Mama Tereza style, iar de fiecare dată când stau de vorbă cu cineva, iar în discuție apare cuvântul ”victimă”, eu îmi cer scuze, pentru că mi se pare o jignire, o aroganță. Nu puteam să particip cu mojo și cu duendeși cu zvâc, pentru că lumea era prea ocupată cu smulsul părului și aolitul. Chiar și acum cred că mai avem ceva de așteptat până când vor apărea niște țigani pentru care faptul că sunt țigani să nu fie buricul universului.

Tot atunci ai început să te implici și în activism LGBT?

Da, atunci am început să mă implic și în activism LGBT, dat fiind că, într-un mod ciudat, homosexualii și țiganii au avut în România un ”mariaj” foarte bun la capitolul antidiscriminare. După ce am cam ieșit din Mișcarea Romilor, am rămas foarte aproape de comunitatea LGBT, iar prin platforma CARE de la Coșbuc încercăm, de asemenea, să susținem minoritățile sexuale.

Spuneai că, alături de elevi și absolvenți, ai început și un program pentru tineri care riscă dependența de droguri. Cum a mers?

Tot la Coșbuc avem așa-numitul Club de Studii Culturale pe Tema Dependenței, unde am avut întâlniri săptămânale cu tineri care experimentaseră droguri sau erau la risc de dependență. Pentru a înțelege, de fapt, care e toată treaba cu dependența, ne-a ajutat foarte mult Marian Ursan de la Carusel, care predă de altfel și la masterul de sociologie, ocupându-se de grupuri de risc: prostituate și drogați. În principiu, când am constatat că fenomenul consumului de droguri ia amploare, Centrul absolvenților Coșbuc, fiind foarte proactiv, a hotărât că trebuie să facem ceva pentru cei care aveau mai ales probleme cu drogurile legale. Am deschis grupul de sprijin pentru tineri aflați la risc de depedență, unde am avut invitați specialiști și foști dependenți, însă ne-am dovedit novici, chiar dacă am avut câteva reușite cu niște puști. La anul însă, sperăm să avem mult mai mare succes, iar peste vară mi-am făcut temele cum trebuie și am gândit un modul de trei luni, cu câte zece întâlniri – toată vacanța, pe unde am fost, la Corbu sau la 2 Mai, am citit cărți din care am conceput un curriculum care merge foarte mult pe dezvoltare personală. La anul, vom încerca să avem și activități copii-părinți. Vom încerca să atragem atenția asupra faptului că acești oameni cu risc de dependență nu sunt niște recipiente de droguri, ci niște oameni cu probleme pe care trebuie ajutați să le depășească.

 

Acest interviu a fost publicat pe Think Outside the Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *