Ghid de jurnalism cetățenesc

Jurnalismul cetăţenesc este practicat, de regulă, de oameni care nu au pregătire jurnalistică şi nu lucrează în presa oficială, dar care folosesc instrumentele tehnologiei moderne și acoperirea pe care o oferă internetul pentru a obține și verifica informații și a crea și transmite conținut media, care poate ajunge și în presa oficială. Aceşti cetăţeni pot avea orice profesie și orice statut social, dar e important să aibă și acces la tehnologia modernă (telefonia mobilă și internetul în primul rând), să fie onești în demersul lor și să respecte câteva reguli de bază ale jurnalismului.

Ideea de bază din spatele jurnalismului cetățenesc e că jurnaliștii din mass-media mainstream nu sunt deținătorii unici și absoluți ai informațiilor pe marginea unui subiect, el tratând mai ales teme ignorate sau tratate superficial de jurnaliștii profesioniști – fie inenționat, din cauza anumitor interese, fie pentru că presa mainstream nu poate acoperi tot, nu are acces la toate informațiile, sau trece cu vederea/îi scapă subiecte de interes pentru mai mulți oameni.

Cetăţenii-jurnalişti documentează, de regulă, subiecte din imediata lor apropiere, care îi afectează direct pe ei sau pe cei dragi sau vizează o întreagă comunitate. Ei pot fi mai puţin detaşaţi decât jurnaliştii profesionişti în demersul lor, mai subiectivi și mai personali, tocmai pentru că problemle pe care le prezintă îi afectează direct, şi pot pune accentul mai mult pe emoţie şi pe uman decât pe relatarea impersonală a unor situaţii. Totodată, materialele pe care le produc nu se supun neapărat standardelor, rigorilor și structurilor întâlnite în presa mainstream – deși unii învață singuri să se adapteze la ele -, atât timp cât informează corect și nu au agende ascunse. Ei se pot folosi însă, și majoritatea o fac inevitabil, de practici ale jurnalismului profesionist –observaţie pe teren, interviuri cu oameni afectaţi de o problemă, autorităţi sau specialişti, consultări de documente de specialitate/arhive, tehnici de investigație etc.

Cetăţenii-jurnalişti folosesc cel mai adesea internetul pentru a-şi răspândi informaţiile şi o fac de regulă pe rețele sociale, pe bloguri sau pe publicații online independente, primele două fiind cel mai accesibile. În acest proces în care cetățenii se transformă în jurnaliști, telefoanele mobile au devenit unelte foarte eficiente pentru adunarea şi transmiterea informaţiilor, după cum s-a văzut în cazul multor mișcări sociale. Aproape toate au funcţia de a face fotografii şi de a înregistra audio şi video. Calitatea filmărilor sau a pozelor e mai puţin importantă decât informaţiile pe care ar trebui să le prezinte. Cu toate acestea, internetul oferă multe resurse utile și gratuite din care neprofesioniștii pot învăța cum să fotografieze și să filmeze mai bine sau cum să-și prezinte informațiile pentru a stârni interesul cititorilor.

Vă prezentăm mai jos o serie de sfaturi utile pentru oamenii interesați de jurnalism cetățenesc preluate din astfel de resurse, din manuale de jurnalism și din experiența noastră.

Iată câteva generale legate de scris și prezentarea informațiilor: 

• Prezentați informațiile pe care vreți să le răspândiți într-un mod clar și într-un limbaj simplu și explicați de ce sunt importante.
• Spuneți-le cititorilor de la început ce doriți ca ei să știe, înainte să lansați o opinie proprie.
• Folosiți cuvinte puternice pentru a atrage atenția cititorilor, dar nu exagerați informațiile prezentate. Dacă spuneți o poveste, folosiți drama (fără să fiți patetici) și suspansul.
• Puteți scrie ca și cum ați citi ceva într-un ziar sau puteți scrie la persoana I ca și cum ați face-o într-un jurnal. Puteți începe cu o scenă sau cu o poveste personală, ca apoi să vă mutați la subiectul mai larg pe care vreți să-l tratați.
• Oferiți cât de multe detalii cu putință și încărcați fotografii, filmări, înregistrări audio și documente care să ateste că ce scrieți e adevărat și să vă ilustreze mai bine povestea.
• Folosiți hyperlinkuri pentru a trimite publicul spre mai multe surse de informație.
• Puteți să vă prezentați propriul punct de vedere, dar dacă vreți ca oamenii să fie atenți la dumneavoastră, dați-le șansa să facă o alegere. Astfel, puteți prezenta informațiile pe care le considerați importante și abia apoi să vă expuneți punctul de vedere.
• Prezentați și alte puncte de vedere, nu doar cel propriu.
• Nu faceți presupoziții și nu spuneți ce nu știți. Recunoașteți că acelea sunt toate informațiile de care dispuneți și apelați la alții să vă ajute să le completați.
• Când faceți interviuri cu oameni, căutați informații de context despre persoana cu care vorbiți și subiectul despre care vorbiți cu ea. În timpul interviului, puneți întrebări deschise, prin care să obțineți detalii și analize. E important să aveți (în minte) o listă cu întrebări prestabilite, dar abateți-vă de la ele și puneți altele când discuția se îndreaptă spre noi piste de informație. Puteți reveni apoi asupra lor.
• Nu spuneți lucruri care ar putea avea un impact puternic asupra unor oameni decât dacă sunteți convinși că ce spuneți e adevărat. Citați sursele doar cu acordul lor. Dacă vorbiți cu oameni care nu sunt în deplinătatea facultăților mintale, analizați dacă ar avea de suferit în urma citării lor, chiar dacă și-au dat acordul pentru asta. (Sursa, aici).

Iată câteva legate de adunarea și structurarea informațiilor (un ghid util, aici):

O știre se bazează este ca o poveste de ficțiune, are dramă, emoție, conflict și personaje care interacționează între ele, concentrându-se în mare parte pe oameni. Cei care le scriu trebuie să adune pe cât posibil toate informațiile care construiesc această poveste și să le prezinte într-un mod care atrage interesul și atenția cititorilor.

Mai întâi trebuie să găsiți o idee, care poate apărea din simple discuții cu oamenii despre problemele lor de zi cu zi, și să vă gândiți dacă tema acoperă un număr mai mare de oameni care ar fi interesați de sondarea ei. Indiferent dacă ideea e nouă sau veche, important e să aduceți informații noi, care să-i dea relevanță în momentul respectiv.

După ce vă fixați subiectul, primul pas este munca de documentare, adică de colectare a informațiilor. Cea mai la îndemână metodă în acest sens este observația directă, prin care vă plasați ca observatori în miezul subiectului pe care vreți să-l tratați. Încercați să vă detașați cât mai mult de el, mai ales dacă subiectul este de natură personală, și să analizați informațiile din toate unghiurile, fără să le judecați.

• Observați și ascultați atent, fără să interveniți în acțiune, ce se întâmplă în jurul vostru;
• Luați-vă notițe (puteți folosi telefonul mobil, pentru a nu fi intruzivi);
• Descrieți pur și simplu ce vedeți sau auziți, cu cât mai multe detalii și cu cât mai multe conexiuni între observații, indiferent dacă vi se par sau nu relevante la momentul respectiv (veți avea ocazia să le filtrați mai târziu). Sunetele sau mirosurile din jur se pot dovedi și ele surse de inspirație, iar dacă nu, le puteți folosi ca detalii de atmosferă în relatările voastre, așa că le puteți nota descriptiv.

Este ceea ce se cheamă observație neparticipativă, atunci când vă plasați ca martori muți ai unor evenimente, nefiind luați în seamă de cei pe care îi observați.

Pe lângă ea, există și observația participativă, prin care vă plasați ca „actori” și interveniți în cadrul acțiunii, fără să precizați neapărat că vreți să faceți un material jurnalistic, pentru a nu-i inhiba pe oamni și a-i lăsa să se comporte natural. Puteți să discutați cu cei implicați în subiect, încercând să-i ghidați spre informațiile pe care vreți să le aflați, sau puteți stârni intenționat anumite situații, pentru a observa cum se comportă cei implicați și pentru a extrage astfel informații noi despre ei și despre temă, pe care altfel nu le-ați fi putut obține. De exemplu, dacă documentați povestea unei persoane fără adăpost, îi puteți întreba pe trecători dacă au mai văzut persoana respectivă în zonă sau ce părere au despre situația persoanelor fără adăpost în sectorul unde locuiesc. Metoda observației este utilă pentru fixarea unor detalii de atmosferă, atractive pentru cititori, atâta vreme cât îi ajută să-și imagineze cât mai fidel locul, momentul și situația descrise. De asemenea, ea este utilă pentru stabilirea unor direcții sau piste de informare, pentru identificarea oamenilor implicați și a raporturilor dintre ei și se impune s-o aplicați pe toată durata realizării materialului, pentru a completa constant informațiile pe care le strângeți. Nu ajunge să mergeți o singură dată pe teren. Reveniți în locurile în care ați mai fost, pentru că există tot timpul posibilitatea să se întâmple lucruri noi, utile pentru articol.

Aceste observații, care reprezintă etapa preliminară a muncii de documentare și în care treceți în revistă propriile impresii și interpretări vizavi de subiectul pe care îl tratați, trebuie completate cu discuţii sau interviuri cu protagoniști implicați, pentru a verifica anumite informaţii şi a oferi mai multe perspective asupra subiectului. Mai exact, trebuie să consultaţi surse, în acest caz umane, care sunt oameni simpli, specialişti sau persoane care lucrează în anumite domenii care au legătură cu subiectul pe care îl trataţi, autorităţi. Munca cu sursele necesită câteva reguli de bun simț, chiar dacă faceţi jurnalism cetăţenesc, iar una principală este cea a citării corecte.

Citarea unei surse, cel mai simplu spus, este introducerea în articol a unor vorbe relevante pentru subiect spuse de o persoană, exact aşa cum le-a spus şi marcate prin ghilimele. Dacă faceţi un reportaj în care doar prezentaţi propriile voastre observaţii pe teren, puteţi să redaţi vorbele unor oameni fără să le spuneţi acestora că sunteţi jurnalişti, caz în care nu le veţi preciza numele, ocupaţia şi vârsta – pe aceasta din urmă puteţi s-o estimaţi aproximativ, oferind doar câteva repere descriptive (de ex. „Au trecut şase luni de când am trimis petiţia, iar primăria nu mi-a răspuns nici până acum”, strigă din mulţime o femeie scundă, la vreo 30 şi ceva de ani, cu o voce ascuţită în care se citeşte frustrarea). Chiar dacă persoana respectivă oferă, indirect, informaţii despre identitatea ei, nu este etic să le faceţi publice dacă nu v-aţi prezentat ca jurnalişti şi nu i-aţi cerut acordul. Puteţi să-i folosiţi numele mic, dar nu şi pe cel de familie.

Aşadar, o regulă de bază când vreţi să aflaţi informaţii de la o persoană şi apoi să le faceţi publice, primul pas înainte de a începe o conversaţie cu sursa respectivă este să vă identificaţi ca jurnalist sau să spuneţi că vreţi să scrieţi un material de presă, să-i spuneţi despre ce vreţi să scrieţi şi să o întrebaţi dacă e de acord ca informaţiile pe care vi le oferă să fie citate (sau parafrazate – vorbele sursei nu sunt marcate cu ghilimele şi nici prezentate cuvânt cu cuvânt, fiind extrase din ele doar informaţiile de interes, care îi sunt atribuite) . Dacă nu spuneţi cine sunteţi şi citaţi o sursă fără să-i cereţi acordul, puteţi avea probleme legale. Totodată, chiar dacă v-aţi identificat ca jurnalişti şi aţi precizat despre ce scrieţi şi despre ce informaţii aveţi nevoie de la o sursă, aceasta din urmă poate alege să vă dea informaţii sub anonimat, adică informaţii off the record, care în mare parte sunt doar pentru ştiinţa reporterului şi nu pot fi publicate dacă sursa cere asta (dar sunt utile ca noi piste de investigaţie pentru reporter), sau pot fi publicate însă fără precizarea identităţii sursei (de ex. „Metroul din Drumul Taberei se va deschide când Florin Salam va face un duo cu Cristi Minculescu”, ne-au decalarat surse din Metrorex) – în acest caz se foloseşte, deci, o identificare vagă: „ne-a spus o sursă”, „ne-au spus surse”.

Când informaţia poate fi atribuită unei surse cu consimţământul acesteia, atunci avem de-a face cu informaţii on the record, iar reporterul este nevoit să-şi noteze corect numele, vârsta şi ocupaţia persoanei şi să o citeze corect, fără să-i modifice vorbele sau să adauge unele noi. Dacă omul cu care vorbeşte nu se exprimă totuși corect şi coerent, jurnalistului îi este permis să îl corecteze sau să inverseze anumite cuvinte pentru ca citatul să aibă cursivitate şi logică, însă numai dacă nu modifică sensul celor spuse de sursă. Dacă sursa se exprimă complet neinteligibil, se poate apela la parafrazare cu atribuirea de informaţii sursei respective. Legat de atribuirea de informaţii unei surse, e foarte important ca, chiar şi în cazul în care persoana respectivă este de acord să fie citată şi identificată cu numele întreg în articol, jurnalistul să estimeze dacă ea este în deplinătatea facultăţilor mintale şi dacă ar avea de suferit de pe urma citării/parafrazării ei.

Orice discuţie cu o sursă are la bază un interviu, care poate fi de dimensiuni mari sau mici. Din acel interviu sunt selectate citate şi informaţii relevante pentru subiectul tratat, iar el poate fi publicat şi de sine stătător, fiind un gen jurnalistic în sine, atunci când persoana cu care vorbiţi este savuroasă sau oferă informaţii interesante care nu mai e nevoie să fie ambalate de jurnalist sau când vorbiţi cu o persoană importantă (celebritate, specialist, un reprezentant al autorităţilor, un om simplu care are de împărtăşit ceva de interes etc.). Aşadar, totul începe cu un interviu. Dacă el nu este de sine stătător, ci doar vreţi să integraţi în articol vorbele şi informaţiile pe care le obţineţi de la anumite persoane pentru a vă întregi materialul, e important să verificaţi informaţiile pe care la aflaţi de la o sursă cu altele din cel puţin încă două surse (dacă e posibil). Asta pentru a vă asigura că ce aţi aflat este corect şi nu e rău intenţionat.

Totodată, e bine să consultaţi pe cât posibil toate părţile implicate într-un subiect. Nu trebuie să folosiţi citate de la toată lumea cu care vorbiţi, însă e bine să aveţi de unde să alegeţi şi să aveţi o acoperire cât mai largă a subiectului pe care îl trataţi pintr-o varietate de perspective. În plus, folosiţi citate doar acolo unde simţiţi că e nevoie, nu le folosiţi în exces. Jurnalistul este cel care captează cel mai bine informaţiile, pentru că are acces la mai multe informaţii şi dispune de mai multă coerenţă, precum şi de o structură logică a celor prezentate.

Dacă alegeți să scrieți, să zicem, despre o organizație care face proiecte pentru comunitate, sunt necesare interviuri atât cu membri ai organizației, cât și cu persoane din comunitate, pentru a înțelege mai bine proiectul și pentru a oferi cititorilor informații din unghiuri diferite, precum şi cu persoane care să evalueze din exterior importanţa proiectelor. După ce îi identificați pe cei care vă pot oferi informații prețioase pentru articol, urmează interviurile propriu-zise. Puteți să le luați direct pe teren, la fața locului, mai ales dacă nu aveți șansa să-i întâlniți ulterior pe interlocutori, dar dacă aveți această șansă, insistați să vă mai vedeți o dată, în altă zi, pentru o discuţie mai aprofundată, de preferat într-un loc confortabil pentru intervievat. De multe ori, și refuzul de a vorbi e o informație în sine. Cel mai bine (atât pentru uşurarea muncii reporterului, cât mai ales pentru corectitudinea informaţiilor primite) e ca interviurile să fie înregistrate (fie cu un reportofon, fie cu telefonul mobil sau orice alt dispozitiv cu funcţie de înregistrare), transcrise și apoi păstrate, în eventualitatea în care mai aveți nevoie de informații din el.

Interviul este o conversaţie în care o persoană încearcă să afle informații relevante de la altă persoană, așa că, înainte de a-l lua, trebuie să stabiliți clar ce vreţi să aflaţi de la persoana respectivă și să aveți o listă prestabilită de întrebări, prin care să arătați că v-ați documentat în prealabil. Dacă vorbiţi cu autorităţi sau experţi, e important să aveţi dinainte o înţelegere minimă a domeniului de activitate şi a activităţii acestora, în baza căreia i-aţi ales ca surse. Chiar dacă veniţi cu o listă de întrebări stabilitate înainte (pe care e important să le memoraţi, nu să le citiţi de pe foaie), în timpul interviului veți formula inevitabil unele noi, în funcție de informațiile aflate pe loc. Întrebările simple de genul „Cine?”, „Ce?”, „Unde?”, „Cum?”, „De ce?”, „Când” sunt cele mai utile. Totodată, folosiţi cât mai multe întrebări deschise, adică acelea la care interlocutorul nu răspunde sec cu „da” sau „nu”. În acest caz, se impune repetarea întrebărilor „cum” şi „de ce”, pentru că determină sursa să explice detaliat.

Este foarte important să ascultați cu atenție și până la capăt răspunsurile pe care vi le oferă interlocutorul, să nu-l întrerupeți sau să-l repeziți. Dacă simțiți însă că se îndepărtează prea mult de subiect, puteți să apelați la o formulare politicoasă de genul: „Haideți vă rog să ne întoarcem la întrebare”. Dacă vi se pare că răspunsurile pe care le primiți nu sunt complete, sunt prea scurte sau prea seci sau dacă nu înțelegeți ceva din ce vi se spune, cereți tot timpul lămuriri: „Şi apoi ce s-a întâmplat?”, „De ce spuneţi asta?”, „De ce credeţi asta?”, „Puteţi să-mi spuneţi mai multe despre asta?”, „Puteţi să-mi daţi un exemplu?”, „Nu ştiu dacă am înţeles bine, puteţi să-mi mai explicaţi o dată treaba asta?”. E important să arătați că sunteți curioși și interesați de ce are de spus persoana cu care vorbiți pentru că așa aveți și șanse mai mari s-o faceți să se deschidă. 

Evitaţi întrebările de genul „Nu-i aşa că…?” sau „N-ar fi mai bine dacă..?”, pentru că astfel îi impuneți persoanei cu care vorbiți punctul vostru de vedere și puteți părea aroganți. Dacă persoana cu care vorbiţi nu înţelege o întrebare, reformulați-o până înțelege ce vreți să aflați, nu treceţi la alta. Puneţi o singură întrebare odată, maxim două, dacă au legătură între ele. Dacă puneți mai multe întrebări odată, persoana cu care vorbiţi va pierde șirul și nu va răspunde complet. Nu judecaţi persoana cu care vorbiţi. Păstraţi o atitudine detaşată faţă de ea.

Înainte să prezentați cititorului informațiile adunate pe căile de mai sus, completați-le și verificați-le cu altele obținute din surse materiale – articole de presă despre cazuri similare, studii științifice, rapoarte sau bilanțuri publicate de autorități și organizații neguvernamentale, documente administrative, statistici etc. Acest pas are scopul de a plasa cazul particular pe care îl tratați într-un context mai general, făcând comparații și căutând elemente comune care să creioneze un fenomen. Internetul este cea mai bună resursă în acest sens – cu precizarea că sursele selectate trebuie atent verificate -, dar puteți consulta și arhivele bibliotecilor dacă nu găsiți informațiile de care aveți nevoie, precum și arhive personale ale celor cu care vorbiți.

După ce adunați toate informațiile de care aveți nevoie, trebuie să stabiliți clar ce vreți să prezentați publicului, să stabiliți un unghi de abordare în funcție de care să triați materialul pe care l-ați adunat şi apoi o structură a materialului. Dacă subiectul ales e prea larg (cum ar fi, de exemplu, abuzul în școli), axați-vă pe o singură fațetă a lui (puteți alege un caz particular pe care să-l înscrieți într-un fenomen general, axându-vă fie pe victimă, fie pe agresor) pe care s-o prezentați cât mai bine. Totodată, filtrarea informațiilor ține și de tipul de text pe care autorul are intenția să-l realizeze (știre, reportaj, anchetă, interviu, comentariu, eseu personal) și de canalul de comunicare. Înainte să vă apucaţi de scris, treceţi prin toate informaţiile pe care le aveţi şi încercaţi să vă daţi seama ce vreţi să transmiteţi. Ce e surprinzător, important, util pentru public? E important să plasaţi informaţiile pe care le prezentaţi într-un context, pentru a răspunde la cea mai mare întrebare pe care şi-o poate pune un cititor legat de un articol: de ce mi-ar păsa de asta?

Abia după ce aţi făcut asta şi v-aţi asigurat că informaţiile pe care le-aţi adunat sunt corecte şi complete puteţi trece la a scrie efectiv materialul jurnalistic.

Înainte să vă apucați de scris, trebuie să răspundeți la șase întrebări:

CE s-a întâmplat? (ce este nou?)

CINE este/sunt protagonistul/protagoniștii?

UNDE s-a întâmplat?

CÂND s-a întâmplat?

CUM s-a întâmplat?

DE CE s-a întâmplat?

Primul paragraf (sau lead-ul) ar trebui să fie un cârlig pentru atragerea atenției cititorului. El poate fi un scurt rezumat, coeziv și coerent, în care se răspunde la întrebările cine, ce, unde și când; le puteți lăsa pe cele la întrebările cum și de ce pentru corpul textului. Poate fi însă și un citat al unuia dintre protagoniștii textului, reprezentativ pentru tema articolului, o anecdotă, o întrebare al cărui răspuns se va regăsi în text, o acţiune (secvenţă narativă), o descriere, un fapt şocant sau o combinaţie a acestor elemente. În aceste din urmă cazuri, există două posibilități: reporterul oferă răspunsurile la finalul secvenței de introducere sau răspunde la ele într-un alt paragraf din cadrul articolului. E de preferat însă ca răspunsurile la aceste întrebări să fie cât mai aproape de începutul textului, pentru ca cititorii să știe din start de ce ar vrea să citească mai departe.

Cea mai răspândită metodă de redactare a unei știri este piramida inversată. Informațiile sunt redate sub forma unei piramide cu vârful în jos, alcătuită din trei secvențe: baza, cea mai importantă structură de text (paragraful introductiv despre care vorbim mai sus), corpul textului (contextul, background-ul) și paragraful final. După paragraful de început, în cele care urmează (contextul) este prezentat cadrul de desfășurare a unor evenimente sau se amplifică informațiile deja anunțate în lead, pentru a fi mai ușor înțelese și receptate de cititori. Finalul conține informațiile de detaliu, cel mai puțin semnificative, acele informații care ar putea să lipsească fără să afecteze coerența materialului.

Dacă vreți să prezentați informațiile sub forma unei povești, atunci puteți alege să începeți cu un citat sau cu o scenă narativă/descriptivă, după care să enunțați tema și relevanța articolului. Paragrafele care urmează sunt menite să fixeze contextul și să detalieze ideea pe care vreți s-o prezentați. Corpul textului este o alternanță între paragrafe explicative ce dezvoltă tema articolului şi paragrafe ilustrative, descriptive, narative, de culoare, de genul celei de la început, în care se îmbină informaţii şi experienţe personale, fie ale autorului, fie ale unor oameni care sunt/au fost protagonişti ai unor evenimente sau sunt reprezentativi pentru un fenomen social, cu informaţii adunate de la specialişti/experţi/autorităţi/surse materiale pe tema articolului, însoţite de observaţiile autorului. Paragraful final este un soi de concluzie. Aceasta este trasă fie de autorul textului, care rezumă tot ce a scris mai sus şi încearcă să prezinte soluţii sau să dea cititorilor teme de gândire, fie de unul din personajele apărute în text, care face acelaşi lucru. Încheierea trebuie să fie la rândul ei percutantă.

Câteva Instrumente digitale utile şi resurse online pentru cetățenii-jurnaliști:

• Camera ataşabilă GoPro – vă lasă mâinile libere şi permite adunarea de informaţii în medii dificile, cum ar fi un protest sau o situaţie cu condiţii extreme de climă.
• Canon S120 – un aparat foto de buzunar point-and-shoot care permite un control bun al imaginii, fiind mai practică şi mai puţin ţipătoare la ochi decât un DSLR.
• Camera+ / ProCapture –  Camera+ pentru iOS şi ProCapture pentru Android sunt aplicaţii care eliberează potenţialul maxim al camerelor cu care sunt dotate smartphone-urile. De exemplu, Camera+ are timer şi stabilizator şi permite captarea instantă a fotografiilor, utilizatorul având un control precis asupra detaliilor captate.
• Dictate + Connect – un dictafon digital ce poate fi folosit în cazul în care moare bateria telefonului. 
• oTranscribe – o aplicaţie mobil pentru transcriera informaţiilor înregistrate pe telefon în care încărcaţi fişiere audio, memoraţi câteva scurtături pentru a da play şi pauză, pentru a derula înainte şi înapoi şi scrieţi, totul într-o singură fereastră.
• Audacity – un soft gratuit pentru înregistrare şi editare audio, cu tutoriale utile.
• Import.io – un site care navighează pe pagini online şi ordonează informaţiile de pe ele în blocuri compacte de text, afişate într-un tabel (util pentru munca de documentare).
• J-Learning – un site cu sfaturi despre o mai bună organizare şi dezvoltare a unui blog sau site de jurnalism cetăţenesc, precum şi multe alte sfaturi utile desprea crearea de conţinut.
• StoryMaker – o aplicaţie de Andoid ce pune la dispoziţie un ghid de training interactiv pentru producerea de conţinut jurnalistic sau template-uri pe care utilizatorii le urmează pe măsură ce-şi plănuiesc articolul şi captează materiale audio-vizuale şi care asamblează conţintul într-un format final.
• Steller – îmbină fotografii, clipuri video şi text de pe iPhone şi iPod Touch într-o naraţiune vizuală.

Puteţi găsi multe altele pe internet 🙂