Roxana Marin: „Visul meu cel mai mare e să se desființeze inspectoratele școlare”

Roxana Marin e profesoară de engleză, activistă, antrenor de public speaking și debate și, printre altele, unul dintre fondatorii CARE – Centrul pentru Acțiune și Responsabilitate în Educație. Acesta din urmă a deschis în București, nu foarte demult, CARE Cafe, un local social care ne-a găzduit atelierele din proiectul „Jurnalist în curtea școlii”. Am profitat de această ocazie pentru a povesti un pic cu Roxana, care vorbește rar cu presa, pentru că nu-i place să fie divă, despre sistemul de învățământ, despre profesori și elevi. Am ales să publicăm interviul la persoana I, s-o lăsăm pe Roxana să se dezlănțuie, să fie nostalgică, să critice și să viseze. 

Interviu de Ionuț Dulămiță

Am ajuns profesoară în urma unui concurs de împrejurări, mai degrabă negativ, de criză. Eu am intrat la facultate, la engleză-română, specialitatea principală engleză, în ’88. Am vrut la engleză-rusă, dar Elena Ceauşeşcu dăduse decret să nu se mai studieze două limbi străine. În acelaşi an, în toamnă, m-am angajat la Institutul de Cercetare în Informatică (ICI). Acolo era director Nicolae Badea, ginerele lui Ion Dincă (mâna dreaptă a lui Ceauşescu – i se mai spunea şi „Călăul”). Nicolae Badea era un băiat foarte deştept care, înainte de Revoluţie, a creat primul departament de marketing din România, în care am lucrat ca traducătoarea lui de engleză-rusă.

Omul chiar era deştept, avea umor, am învăţat foarte multe pe lângă el. Nu era un tip sociabil, dar te punea în nişte situaţii în care trebuia să iei decizii. Eu aveam 19 ani şi mă întâlneam cu nişte ruşi tâmpiţi de la Vladivostok, habar n-aveam ce dracu’ vorbeau ei acolo de fapt, dar cumva mă descurcam, ăia mă iubeau, Nicolae Badea mă aprecia. Era un mediu în care nu m-am simţit niciodată un instrument al sistemului, la modul că îi păcălim pe ăştia şi îi dăm pe alţii în gât. Ăia făceau barter de fapt: dădeau software pe grâu sau petrol pe software. Prin ianuarie ’90, am aflat că eram gravidă în patru luni jumate. După ce am născut, am întrerupt activitatea. Când am vrut să revin la ICI, în ’92, după concediul de maternitate, Nicolae Badea fusese deja mătrăşit pentru că era ginerele lui Ion Dincă. Toată orânduirea era schimbată. Mi-au zis că sunt în restructurare şi că dacă mă întorceam, în două săptămâni îmi dădeau preaviz de concediere. Mi-am dat demisia. Era vară şi toată vara m-am chinuit să-mi găsesc de serviciu. Aveam 22 de ani.

Apăruseră brutăriile arăbeşti și m-am dus la una din ele să mă angajez ca secretară. Arabul de-acolo s-a uitat la mine şi a zis „nu eşti bună tu de secretară”. Nu știu unde am mai încercat, se termina vara şi eu n-aveam serviciu. Fiică-mea avea doi ani jumate, începea grădiniţa şi mi-a zis cineva să-mi iau nişte ore la școală până mă lămuream ce voiam să fac mai departe. Toți ăștia care știau engleză se cam căraseră în corporații și era criză de profi de engleză. M-am dus la un inspectorat şcolar din Sectorul 6, unde se distribuiau posturile. Am primit unul la Liceul IOR, care se cheamă acum „Benajmin Franklin”. Când am intrat prima oară în clasă, a fost o epifanie atât de mare, o zguduială atât de frumoasă.

Prima mea oră a fost la o clasă de a XII-a, de Industrial. Nişte copii foarte năzbâtioşi care urau şcoala, urau profesorii, erau mai degrabă violenţi. Fusesem prevenită: vezi că trebuie să intri dur în ei. Mie îmi tremurau genunchii. Era prima mea oră. Intrai în clasă prin laterală stânga şi catedra era în plan opus. Mergeai tac-tac-tac-tac, ăia te vizionau, te luau de sus până jos. Eu aveam bocanci până la genunchi, fustă super mini, mult negru la ochi, păr lung, eram rockeriţă. Mi-am pus catalogul pe catedră şi m-am aşezat pe ea, cu faţa la ei. Am zis şi eu „Hello”. Mă ignorau complet, unii stăteau pe bănci cu spatele la catedră, se aruncau hârtii, era ca în filmul ăla prost cu Sidney Poitier. Mă rog, nu e un film foarte prost, e aşa cum e. În primele bănci erau nişte fete mai cuminţi care se uitau atente, precaute la mine.

M-am dat jos de pe catedră şi m-am dus la una din faţă care părea o fată normală, drăguţă, neagresivă. M-am aplecat deasupra băncii ei, fundul îmi era spre tablă, era OK, nu mi se vedeau cracii, să stau la o tacla cu ea. Ăştia sunt aşa tot timpul? E ceva care îi face să fie atenţi? Şi aia îmi zicea că nu trebuia să-mi bat capul cu ei, să-mi fac sânge rău, că aşa sunt ei, nesimţiţi. Discuţia asta a durat vreo cinci minute şi în timpul ăsta s-a liniştit clasa. Ăia au văzut că nu-i bag în seamă şi s-au potolit, să vadă ce făceam eu acolo. Când s-a lăsat liniştea, au surprins o parte din conversaţie, în care reluam cu fata asta cum să facem să fie OK, să facem ora.

S-a creat un dialog şi cu ceilalţi, că cine eşti tu, uite, eu sunt profa voastră de engleză, mă cheamă Roxana. Zic OK, v-aţi potolit? Să începem ora. Şi am scris pe tablă „William Shakespeare. The Tragedy of Julius Caesar” şi ăia au început să râdă, că nu ştiau engleză. Atunci le-am povesitit în română despre ce era vorba şi am vorbit despre ce înseamnă să fii un tovarăş adevărat, dacă merită sau nu merită să te răzbuni. Eram în Balta Albă, erau mulţi băieţi acolo cu poveşti despre tovarăşi adevăraţi şi a ieşit mişto. A fost o super discuţie, a fost super ordine, chiar a fost un moment de super bonding. Eu eram mai mare ca ei cu cinci-şase ani. A fost super blană şi când am ieşit de-acolo aveam un sentiment gen „where the fuck has this been all my life?”.

Aşa am început. În şcoala aia am avut clasă de industrial, clasă de şcoală profesională, clasă de seral şi două clase de teoretic – una de mate-fizică şi una de filologie. Cei de la filologie erau a IX-a și chiar voiau să facă carte. Cu ei făceam ore de engleză hardcore. Am avut super noroc că în anul ăla m-a obligat profa bătrână de engleză din şcoală să mă duc în locul ei la o specializare, la Consiliul Britanic. Douășpe joi la rând a câte patru ore, despre metode moderne, comunicative, de predare a limbii engleze. A fost una dintre cele mai mari plesne care mi s-au întâmplat, pentru că eu habar n-aveam să predau. Am făcut acest mentorat cu Anette, care era nevasta ataşatului cultural britanic, o femeie foarte bună care a făcut un training extrem de eficient.

Pe la jumatea cursului, a început să zică puteți să mă invitaţi la voi în şcoli să fac observation, să văd cum aplicaţi ce învăţăm aici şi să vă dau feedback. Ea murea să meargă în şcoli, n-o invita nimeni. Mi s-a făcut jenă și am invitat-o eu, la una din clasele cu care făceam engleză pe bune. Vine aia într-o zi, toamnă târzie, cu o maşină de corp diplomatic. Opreşte în faţa liceulului IOR. Eu am aşteptat-o la poartă şi am dus-o direct la oră, că întârziase câteva minute. Stătea în fundul clasei și îşi nota plusuri și minusuri; avea două coloane, una cu smiley face, alta cu ugly face. Mie nu-mi era frică de ea pentru că era foarte prietenoasă și simţeam mult sprijin din partea ei pentru dezvoltarea mea. Copiii aveau emoţii, erau mici, erau a IX-a, pentru ei era inspecţie şi a trebuit să le explic că ea nu era de la inspectorat, era o prietenă a mea. S-au mai relaxat când au văzut că eram la fel de glumeaţă ca întotdeauna şi mai ziceam „Holy Fuck”. N-am vrut niciodată să-mi reţin spontaneitatăţile astea neprofesionale, pe care le-am avut de la început.

La pauză am luat-o pe asta şi am dus-o în cancelarie, că a zis să trecem prin plusuri şi minusuri după fiecare oră, să fie proaspete. Era o cancelarie mare, cu o masă lungă care era plină de mâncare şi de băutură, era ca la o nuntă. M-am gândit că era ziua cuiva. O pun pe asta într-un colţ, lângă un geam, că se fuma în cancelarii pe vremea aia, şi când eram pe la jumătatea listei cu plusuri şi minusuri, apare directorul. „Să nu-ţi fie ţie ruşine, o dată dacă mai faci aşa ceva…” Şi după aia „Hello, hello”. „Să nu ne spui tu nouă că vine corpul diplomatic?” Şi apoi m-am prins şi i-am zis lu’ asta „Fuck, this is for you. Acum mă scoţi din căcat, te duci la masă, guşti din toate”. Aia, foarte drăguţă, s-a dus la masă şi n-a făcut decât să „Uau, incredible. Did you make this? Fantasitc”. A jucat un teatru… În pauza următoare, am găsit în colţul în care stătusem cu ea o măsuţă de cafea pe care erau puse două cafele şi nişte snack-uri.

Experienţa IOR a fost foarte frumoasă. N-aveam deloc ore asemănătoare între ele. A fost un an în care m-am apropiat foarte mult de ceva ce mi-ar fi plăcut să am şi eu când eram elevă. Mi-am dat seama că pe oamenii din conducere nu-i interesa ce făceai tu la oră, din primul an mi-am dat seama de asta. Puteai să faci ce voiau muşchii tăi. Nici acum nu te întreabă nici dracu’ ce faci tu acolo. Te întreabă în sistemul privat, unde trebuie să ai plan de lecţie pentru fiecare oră. Dar în sistemul public, nu. Dacă îţi faci materia care se dă la teze, poţi să faci ce vrei tu. A fost un an în care am descoperit această libertate de a fi eu, nu trebuia să mă fabric pentru copii.

Eu eram anul V, că am făcut facultatea la fără frecvenţă, în Bucureşti. Când am terminat, în vara de după anul de IOR, am dat examenul de titularizare, cu gândul să mă titularizez la acelaşi liceu. Era un singur titular de engleză acolo şi clar mai era nevoie de încă unul. Când m-am dus la concurs şi am văzut că IOR-ul nu era pe listă, am super plâns. Abia apoi am aflat prin alţii că postul era ţinut de fapt pentru fiica profului de desen tehnic, care era încă în liceu. Am dat concursul, am luat 10 la el şi am ales un post la Liceul George Coşbuc, se alegea în funcţie de medii. A fost o chestie de pură proximitate, liceul era aproape de casa mea. A venit la mine directoarea de la Coşbuc şi mi-a spus să mă gândesc foarte serios dacă eram pregătită să fiu profesoară la ei, că e o şcoală foarte grea, e o şcoală bilingvă, cu profesori străini, în care nivelul este extrem de ridicat, nu se vorbeşte niciodată română cu elevii, trebuie să am o engleză extrem de puternică ca să pot face faţă nevoilor elevilor, care sunt foate exigenţi, dau profii afară din clasă dacă nu sunt suficient de buni, a încercat în toate felurile să-mi zică maybe you don’t wanna do this. În scurtă vreme, s-a îndrăgostit de mine.

Ea a făcut în aşa fel încât să plec de bunăvoie la începutul anului şcolar, prin două manevre. Prima a fost că mi-a dat dirigenţie la o clasă de a X-a, ultima clasă de nebilingv din Coşbuc. După ei nu s-a mai dat admitere la altceva în afară de bilingv. Ei erau cu profil informatică. Cu clasa asta era o singură chestiune, nu că nu erau ei bilingvi, ci că într-a IX-a, dirigintele lor de informatică îi ţinea în laborator toată ziua şi bea cu ei, iar ăştia erau alcoolizaţi maxim. Veneau la 8 dimineaţa cu nişte cutii din carton cu votcă, cu pai, în buzunarul de la geacă. Nu toţi, dar majoritatea. Când am intrat prima oară la ei în clasă, eu, băutoare, fumătoare, miroasea atât de tare a alcool la 8.00, că am zis „Băi, e de la mine sau de la voi?”.

Mi-a luat câteva săptămâni până să mă prind de ce erau aşa de alcoolizaţi. Am făcut un deal cu ei, care a mers. Le-am zis că eram în primul meu an de Coşbuc, că fusesem avertizată că era o şcoală grea şi că nu vreau să am probleme pentru că vă spargeţi voi de la prima oră. Sunteţi 34, eu vreau să termin liceul cu 34, dar pentru asta trebuie să colaborăm un pic şi uite cum facem: Toată săptămâna stăm treji, şi eu şi voi. Deci să mor eu dacă beau ceva până sâmbătă. Sâmbătă ne ducem toţi şi ne facem muci. În Grozăveşti e o cârciumă foarte ieftină, eu le zic părinţilor voştri că, o dată pe săptămână, clasa a X-a I bea cu diriga, veniţi şi-i luaţi. Cine bea în timpul săptămânii, o face pe propria răspundere şi ştie că nu pot să-l scap. Băi, a funcţionat.

E o clasă cu care mă văd şi acum, suntem super fraţi, ne sprijinim. Erau nişte rockeri cu părul până la cur, unii fără dinţi de nebuni ce erau, şi tot timpul se ridicau profesorii la consilii să spună să fie exmatriculat nu ştiu care din ei pentru că l-a înjurat sau avea prea multe absenţe. Dar era o regulă, nimeni nu putea fi exmatriculat fără consimţământul dirigintelui. Şi eu m-am bătut trei ani de zile pentru ei, să rămână în şcoală. Erau super wild, nişte oameni foarte liberi, care mie mi-au prins extrem de bine. M-au învăţat foarte multe despre cum e să fii prof la Coşbuc, de cine să te fereşti, care profi sunt OK, au fost mentorii mei. Şi acum sunt super nebuni, majoritatea dintre ei au nişte super cariere, nişte super vieţi. Avem un singur casualty, pe heroină.

Asta a fost provocarea pe care mi-a dat-o directoarea din prima. A doua a fost că mi-a dat să predau literatură universală. Un curs care se ţine la clasele XI-XII, de obicei de către catedra de română. Directoarea a zis să consolidăm profilul bilingv al şcolii şi cursul să fie predat în engleză, de către catedra de engleză şi să-l ia Roxana Marin, că-i nouă. Voia să mă testeze. Stăteam până la 3 dimineaţa când aveam literatură universală a doua zi, predam cursul ăsta la trei clase de-a XII-a. Citeam şi îmi luam notiţe. Nu citisem în viaţa mea ce aveam de predat acolo. Făceam diaree, îmi era o frică… Mi-era frică că n-o să ştiu ce să le zic, că o să mă întrebe dar când Enkidu îi zice lui Ghilgameş nu ştiu ce, ce-i răspunde ăla? Nu citisem Thomas Mann până la 25 de ani, asta e, vin dintr-o familie în care nu se citeşte. Eu am început să citesc în facultate.

Aşa am inventat metoda de predare cu mirarea. Şi azi o folosesc, deşi acum ştiu foarte multe despre ce predau. Atunci nu ştiam. Îmi făceam nişte conspecte cu care mă duceam la oră şi le ziceam la copii cinstit: Băi, uite, n-am citit cartea asta, dar mi-am făcut nişte conspecte. Era materie de Bac, puteau să şi-o aleagă la Uman şi era uşor să ia 10 dacă ştiau anumite chestii de bază la fiecare operă, pe lângă care o dădeau din condei. Şi le-am zis: Abordarea mea e să vă predau acele lucruri pe care eu mi le conspectez ca fiind absolut esenţiale pentru oricine vrea să dea Bacul la materia asta şi în rest o să încerc să vă răspund la nişte întrebări, dar mă bizui foarte mult pe cei care au citit deja nişte cărţi şi povestesc cum văd ei. Vreau să încep cu următoarea chestie pe care am conspectat-o, că apare în toate chestiile pentru Bac: Ghilgameş a stat şapte zile şi şapte nopţi, nespălat, lângă cadavrul lui Enkidu şi l-a bocit. De ce-o fi făcut el mă asta?

Mă tot miram pe-acolo. Şi ei îmi ziceau c-o fi, c-o păţi, că iubirea. Mă, da’ ce fel de iubire o fi fost asta? Da’ cum îl iubea el mă pe ăsta? Tu pentru cine ai sta şapte zile nespălat, nemâncat? Din astea, foarte raportate la experienţa personală. Nu ştiam să le dau pe academic, le dădeam mult pe experienţă personală. Asta îi făcea să fie foarte prezenţi în discuţie. Le dădeam acele cinci bullet-uri pentru Bac şi le ziceam: Orice faci, până dai Bacul, trebuie să memorezi aceste cinci punctuleţe şi din ele scoţi cinci pagini, că e uşor, ai condei. Dădeam lucrări de genul: Enunţaţi cinci caracteristici ale curentului romantic. Era un băiat, Răzvan Anghelina, care n-a scris nimic, a desenat pe o pagină dublă de caiet studenţesc nişte dealuri, nişte oiţe, un râuleţ, un poduşor, lângă poduşor era o stafie, pe partea cealaltă era un cavaler care ţinea o domnişoară în braţe şi o salva, o nebunie. Ăla era clar romantismul. Aveai toate elementele acolo.

I-am zis lui Răzvan uite, mie mi-a plăcut extrem de tare ce-ai făcut tu aici, dar mi-e să nu se enerveze ăştia care au scris şase pagini dacă-ţi dau notă mare. Eu zic să facem aşa: eu propun nota şi ăştia zic dacă sunt de acord. Şi ăsta a zis băi, eu vreau 7. Şi ăştia au zis dă-i bă 7, că e nebun cu capu’. Sau făceam: Când Oedip s-a dus cu fie-sa, Antigona, în oraşul în care trebuia el să moară, că aşa i-a spus lui oracolul, şi toţi cetăţenii au ieşit afară să-i zică pleacă, mă, ne e scârbă de tine, nesimţitule, eu atâta aş fi curioasă, dacă aş fi fost acolo să văd scena asta, să-l aud pe Oedip ce le-a răspuns, ce le-o fi zis mă ălora de l-au lăsat să intre să moară şi el dracu’, să se linisteaşcă? Şi făceam tot felul de concursuri din astea: Uite, pe un 10, cea mai genială replică pe care le-a spus-o Oedip ălora. Şi a câştigat-o Peter Robert, care s-a ridicat nervos şi a zis: I don’t wanna go, bitches. Şi i-am dat 10. Cam asta era literatura universală.

Cu directoarea a durat cam o lună până m-am prins că mă iubea. Aveam oră miercurea cu o clasă de a XII-a, de la 7 jumate. I don’t do seven thirty well. Still can’t. Eu ajungeam pe la 8 fără un sfert, fără zece, fără cinci şi o găseam pe asta în clasă. Intra la ei şi îi întreba ce au mai făcut la oră. Şi ăştia îi povesteau tot felul de nebunii. Ne-a zis Roxana să ne punem mâna pe o hârtie şi să ne imaginăm că suntem Oedip, să ne scriem în fiecare deget nu ştiu ce şi să ne gândim ce deget ne-am tăia ca să nu se fi întâmplat ce s-a întâmplat. Când intram în clasă, doamna Carianopol se uita la mine: „Why, hello. We’re very happy you could make it after all”. Şi eu eram mică, mă căcam pe mine şi-i ziceam „I’m so sorry, I’m so sorry”. Şi ea zicea „No, it has actually been very instructive, I’ve learned a thing or two”. Şi eu ziceam căcat, face mişto de mine.

Apoi mi-am dat seama că ei îi plăcea de mine. A început să-mi aducă tot felul de cărţi, m-a propus pentru nu ştiu ce bursă Soros, m-am dus o lună în Scoţia, m-am umplut acolo de multe cărţi pe care să le folosesc la curs. Când se ridicau profii la consiliu că să-l dăm afară pe Blându’ sau pe Canibalu’, erau ăştia de la mine din clasă, care aveau nişte porecle foarte adecvate, îmi lua partea: Domnilor profesori, dacă doamna dirigintă nu este de acord, nu avem ce face. A fost o alianţă tacită între mine şi ea, am fost bine sprijinită. Au fost nişte ani foarte, foarte frumoşi.

Vorbeam deunăzi cu cineva cât de nasol e să intri prof acum, în educaţie, că s-a schimbat mult sistemul. Avem o profă de franceză în al doilea sau al treilea an care e din ce în ce mai speriată de bombe. Îi e super frică tot timpul, are un dosar cam aşa, că tu trebuie să ai portofoliul profesorului, unde să-ţi pui toate activităţile. N-am înţeles foarte bine cum e cu asta, că eu mi l-am făcut o singură dată, când a venit o inspecţie RODIS, care este mama inspecţiilor, te beleşte complet ca şcoală. Atunci mi-au zis colegele mele, hai Roxana să-ţi facem şi ţie un biblioraft. Practic, ne-am făcut toate copii după aceleaşi chestii şi le-am pus la dosar într-un biblioraft şi aia a fost singura dată când am avut şi eu un portofoliu al profesorului.

Profii tineri intră în sistemul de învăţămâmt pe o teroare din asta. E foarte greu să mai găseşti profi tineri care să aibă libertate de exprimare şi o critică a sistemului, iar asta mă oftică mult. La Coşbuc, sigur am văzut asta în ultimii ani, nu pot să spun cum e în alte părţi. Atmosfera s-a deteriorat din ce în ce mai mult, vin profi tineri care sunt foarte inodori, incolori, fără personalitate, fără coaie, până la urmă. Sunt preocupaţi tot timpul să nu facă ceva greşit, sunt pupincurişti cu direcţiunile, sunt foarte umili şi în acelaşi timp foarte răi cu copiii la clasă.

O profă de franceză s-a dus într-o zi la un copil care avea pe masă nişte foi cu tema şi, într-o criză de nervi, că el se uita la telefon pe sub bancă, i-a luat foile, i le-a rupt în foarte multe bucăţi şi le-a aruncat pe geam. În halul ăsta e fata de isterică pentru că îi e foarte frică că dacă nu ţine clasa în control, o să i se întâmple nu ştiu ce. Sunt foarte mulţi profi tineri care sunt atât de nesiguri pe ei, atât de înfricoşaţi, încât consideră că dacă clasa nu stă smirnă, înseamnă că sunt nişte profi proşti, că o să le meargă buhul şi o să aibă neplăceri.

Era tough sistemul şi când am intrat eu la Coşbuc, dar era altfel. Ce mi-a impus mie prima mea direcotare a fost mai degrabă ideea că ştacheta e foarte sus knowledge-wise şi că dacă n-ai un nivel care să le impună respect elevilor, care sunt de elită, ceea ce e adevărat şi era adevărat, şi le predai banalităţi, o să fie probleme. Ori acum, cu ce încearcă să te controleze şi să te înfricoşeze sistemul sunt chestii gen aveţi până la ora 1 să predaţi situaţia cu nu ştiu ce tabel. Sau toţi diriginţii trebuie să aibă cinci procese verbale. A crescut foarte mult coerciţia pe chestii birocratice şi nu se mai pune problema în termeni de care sunt conţinuturile relevante, care sunt activităţile şi metodele pe care vrem să mergem ca să creăm un trend şi să avem nişte copii independenţi.

Acum, standarul înalt de la Coşbuc, din experienţa mea directă, se traduce în multă hârţogăraie. Direcţiunea de acum, care e proastă, se îmbracă în hârtii ca să arate că e o şcoală bună. Nu se îmbracă într-o diversitate a activităţilor, nu mai încurajează, de exemplu, extracuricularele, nu mai încurajează parteneriatele, sunt mult mai reticenţi în a se asocia cu organizaţii şi cu programe care nu sunt blagoslovite de ISMB (Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti). De exemplu, de la scandalul cu LGBT (n.r. – acum doi ani, o serie de părinți au protestat față de activitățile legate de comunitatea LGBT care avuseseră loc în Liceul George Coșbuc, la inițiativa Roxanei Marin, iar școala a fost anchetată ), nu mai acceptă parteneriate care nu au acordul ISMB-ului, ca să se pună la adăpost.

E o paranoia generală. Am văzut asta la un training pe care l-am avut la Braşov cu nişte profi care vor să piloteze un curriculum pe drepturi şi cultură LGBT, care au zis da, noi vrem să facem asta, dar în acelaşi timp ni-l asumăm ca pe un risc în absenţa unui parteneriat între o asociaţie din zona LGBT şi ISMB. Noi ne folosim de nişte relaţii personale cu directorii şcolilor noastre şi de un climat care ne permite să facem asta în şcolile noastre.

După scandalul ăla a venit direcţiunea asta, care e o direcţiune politică, clar, cu obiectivul de a face ordine în şcoală, pentru că Coşbucul era o şcoală prea liberală, în care elevii aveau prea multă libertate şi prea multe iniţiative, prea multe activităţi pe care le făceau de capul lor şi fără oblăduirea unui profesor. E o şcoală în care s-a creat, pe parcursul a 10-15 ani, o cultură în care elevii sunt încurajaţii şi li se recunosc meritele pentru chestii pe care le fac pentru că vor ei, cum vor ei, de la trupe de teatru, până la clubul de socio-umane, pe care îl ţin ei şi unde vorbesc despre filosofie, ce-au mai citit, ştiinţă. Acum conducerea a pus tot felul de măsuri de securitate. Dacă vrei să vii să faci extracuriculare în weekend, trebuie să ceri voie, să ţi se dea aprobare şi nu ţi se dă tot timpul. Au fost opt ani de zile în care şcoala era plină sâmbăta, de dimineaţă până seara. Acum e goală. Coşbucul nu mai e acum un caz atât de special faţă de alte licee.

Există o teorie că dacă sacrifici academicul şi bagi foarte mult elevii în activităţi extracuriculare, o să aibă pregătire proastă. Dar asta s-a infirmat la Coşbuc. Liceul are o medie mare de promovabilitate, n-ai picaţi la Bac şi cu cât copiii sunt mai băgaţi în tot felul de activități, cu atât se descurcă mai bine la şcoală. Dacă faci chestii de real life, te ajută să te descurci mai bine la o lucrare, la o teză, când răspunzi la oral. La catedra de engleză, din fericire, acest sistem continuă. La nivel general, însă, gândirea critică, să susţii un punct de vedere şi să îl substanţiezi cu nişte exemple, nu prea se mai practică. Se practică învăţatul pe dinafară. E vina sistemului, pentru că ai evaluări standardizate la intervale din ce în ce mai dese. Înainte, aveai în a VIII-a şi Bacul. Acum ai a doua, a patra, a şasea, a opta, a unşpea şi a doişpea, teste naţionale şi simulări de teste naţionale. Testele şi simulările astea le impun celor mai mulţi profesori care predau materiile respective să-şi oblige elevii să papagalicească, să înveţe mecanic. Evaluările standardizate sunt cel mai mare duşman al gândirii critice. Dacă le impui, nu poţi avea oameni care să gândească cu mintea proprie şi să simtă că au spaţiu de autoexplorare şi de identificare a unor proprii dileme. E un proces care durează toată viaţa şi dacă nu îl ai exersat de mic, dacă tu eşti învăţat până la 18 ani că lucrurile sunt black and white, go figure what happens after that.

Gândirea standardizată, necritică, înregimentarea și îndoctrinarea pe idei şi filozofii de viață along the lines of „fă informatică dacă vrei s-ajungi bine” sau „ceva care să te ajute să câștigi ca lumea, să fii bine, gen doctor” sunt lucruri care blochează evoluția tinerilor înspre autocunoaștere, autoreflecție, autoacceptare, lucruri de care pe sistem îl doare în cur. Copiii nu trebuie să gândească pentru ei, trebuie să facă cum li se spune și să muncească dacă vor să izbândească în viață, să fie înfipți și competititivi, să nu îi ia nimeni de fraieri pentru că sunt prea de treabă. E o nebunie competitivitatea asta, îi face pe copii să iasă din școală praf emoțional și psihic, că să nu mai zic că nivelul lor de cunoștințe e din ce în ce mai slab. Coşbucul e o școală unde volumul mare de extracurriculare și parteneriate cu asociații care lucrează mișto cu tinerii i-a făcut pe puști să fie mai alerți, mai pe fază, mai încrezători în sine şi, culmea, să ia note mari în general, cu mai multă ușurință. Performanța ne iese tocmai pentru că nu punem presiune pe ei.

Ar fi mișto să se predea cum să gestionezi eşecul, educație sexuală, studii inter-religioase, istoria romilor, istoria și cultura LGBT. În general, ar fi mișto ca sistemul să nu mai aibă atâtea subiecte tabu. În clasa a douășpea, ar fi mişto ca elevii să aibă în program doar materiile de Bac și de facultate. E super fucked up să trebuiască să vii la școală zilnic la 7.30 dimineața ca să îi suporți pe niște profi care n-au nici un drag sau respect pentru tine și consideră că ei îți fac ție o favoare că vin la 7.30, să-ți dicteze eventual niște chestii pe care nu le înțelegi, nu te intereasează and most likely n-o să te mai întâlnești vreodată cu ele în viață. Mi-ar plăcea mult să avem spații recreaționale în școli, locuri cu bile și trambuline și mese cu rechizite sau puzzle-uri la care să te așezi cu un preten, doi și să te relaxezi și să mai afli chestii care te pasionează în afara orelor.

Cancelariile sunt nişte locuri toxice acum. Mi-e foarte milă de profii care intră astăzi în învăţământ. În cancelaria în care am intrat eu în ’93, la Coşbuc, aveam rasişti, aveam corupţi, aveam profi care obligau elevii să cumpere manuale, să meargă cu ei în excursii în străinătate unde puteau să-şi ducă nevestele moca, aveam profi care trimiteau elevii în timpul orei să le mai cumpere o sticlă de votcă, aveam doamne bine, cu coafuri şi deux-piece-uri, care erau mega rasiste. Era un mediu mult mai neprofesionist, o atmosferă de obor, dacă vrei, în care mai erau şi nişte personaje super distinse, the old grand dame or gentleman of education, o lume mai degrabă colorată, cu multe bube, oameni care se purtau foarte autoritar la clase şi luau şpăgi, dar când era un profesor nou, cum am fost eu, erau foarte solidari. „Vin la tata, că-ţi explic eu ţie”. „Vin la mama, copiii ăştia sunt nişte animale, lasă că-ţi explic eu cum să faci”. Nu te ignorau.

Directorii te sprjineau discret și nu-și arătau mușchii când te mai bâlbâiai la scripte. De exemplu, mie mi-a luat cam un trimestru să mă prind care erau fazele cu condica și cu cataloagele, mi-era frică să le și ating. N-aveai de făcut toate aceste fişe și rapoarte și procese verbale cu care acum te zdrăngăne la melodie și direcțiunea, și secretariatul, și șeful comisiei de x, și șefa comisiei de y. Pe vremea aia aveam mai puține oportunități, nu existau chestiile astea Comenius, Erasmus, gradații de merit, proiecte și parteneriate care să te plimbe prin țări străine și să-ți acorde onoruri. Acum, foarte mulţi profesori tineri intră în cancelarie stingheri, nu-i bagă nici dracu’ în seamă. Nu există mentorship. Nu sunt deloc echipaţi să facă faţă unor situaţii reale, n-au niciun fel de coaching înainte să intre în învăţământ, iar când intră în învăţământ, ajung în cancelarii în care lumea e bănuitoare. E un mediu aplecat foarte mult spre bârfă şi spre râcă. 

Teoria mea este că, repet, lucrurile s-au complicat foarte mult odată cu creşeterea volumului de birocraţie pe care profii trebuie să-l bifeze şi cu instrumentele birocratice prin care li se monitorizează activitatea, lucruri cu care n-aveam nicio treabă în anii ’90-2000 plus. Tu predai, mai făceai un chef cu colegii, un 8 martie, o zi de naştere, era mai tovărăşească treaba. Ieşeam întotdeauna după consilii, la o cinzeacă mică, acum nimic. E o nesiguranţă generală, ia să stau eu cuminte aici, o lipsă de încredere care este sistematic cultivată şi încurajată de sistem, prin aceste instrumente birocratice care te constrâng.

În fiecare toamnă, ne întreabă conducerea ce cursuri de perfecţionare am făcut şi toată lumea se repede cu diplome. Dacă n-ai făcut niciunul, îţi zice directoarea: „N-aţi făcut niciun curs, doamna Marin”. „Am predat vreo trei cursuri”, zic, „dar n-am diplomă de la ele”. „Nu e bine, trebuie să vă duceţi să vă luaţi diploma”. Sau un director care încerca să mă intimideze: „Am auzit că nu faci orele la clasa a XII-a” şi eu i-am zis eu sunt aici când am orele, dar dacă copiii nu ajung pentru că e semestrul II şi au de dat un Bac şi o admitere, nu mi se pare normal să-i oblig să vină la o oră pentru care nu au de ce să vină, mai ales că au deja Cambridge-ul dat. „Da, dar nu e voie, dacă nu faci orele trebuie să le pui absenţe, că altfel trebuie să-ţi fac raport”. „A, bine că mi-ai zis, o să le pun absenţe”. Le-am pus? Nu. M-au mai chemat după aia? Nu. E un fel de paranoia construită din nimic. Oamenii fac căderi nervoase fix ca în corporații, competiția între cadrele didactice e în floare.

Am avut însă de curând o super experiență, foarte pozitivă, de care ziceam mai devreme. Am ținut la Brașov un atelier cu 18 profi din toată țara (Vânju Mare, Târgoviște, Gură Humorului, Iași) despre combaterea discriminării persoanelor LGBT în liceele din România. A fost super șocant să văd cât de calzi și normali erau oamenii ăștia, cât de puțin expuși erau la toate chestiile astea cool and hipster faţă de care profii din București (sau măcar de la Coșbuc) sunt deja blazați. Colegii care s-au înscris la acest atelier (am selectat 18 din 50 de aplicanți) chiar sunt pe valul schimbării ăleia bune. Cei mai mulți nu ştiau ce e aia intersex, dar îi interesa să afle. Dacă intri acuma în cancelaria din Coșbuc și zici gay, toată lumea tace sau iese.

OK, o fi din cauza scandalului de acum doi ani, când sistemul, în loc să ne apere de Noua Dreaptă, ne-a trimis două sau trei inspecții să ne verifice tot pe noi. Oamenii s-au speriat mult atunci, but still…Mă bucur mult că prin țară bate un suflu de mai mare normalitate. Am și o teorie de ce se întâmplă asta: la București suntem mult mai aproape de tot căcatul, prin urmare ne miroase mult mai puternic și ne chircim și ne răţoim mult mai mult unii la alții, că să ne protejăm. Prin țară miroase mai mult a colegialitate și solidaritate. Am verificat asta nu doar cu ocazia training-ului din 12-13 septembrie de la Brașov, ci și cu ocazia interacțiunilor frecvente pe care le mențin cu profii. Visul meu cel mai mare referitor la sistem acum e să se desființeze inspectoratele școlare. Astea nu sunt decât niște mecaniste de instilling fear și de consum inutil de resurse importante de la bugetul de stat (salarii grase, „programe” etc,), când banii ăștia ar putea să ajungă direct în școli. Inspectoratele sunt niște văgăuni care colcăie de interese politice, un fel de Secu al educației, unde oamenii chiar știu ce fac, adică au metode și instrumente de teroare și le folosesc al dracului de bine.

Să piară, să piară, să piară!

Dă-i un răspuns lui Andreea Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *