”Netățenii” și jurnalismul participativ

Când uraganul Katrina a lovit regiunea New Orleans, acum zece ani, imaginile dezastrului au îngrozit restul SUA. Uraganul a fost numit, ulterior, „una dintre cele mai mari catastrofe pentru naţiunea americană, din toate timpurile”, o catastrofă pusă nu doar pe seama capriciilor vremii, ci şi pe cea a incompetenţei şi incoerenţei politicilor umane care au eşuat în conceperea unor planuri realiste menite să ajute comunităţile să facă faţă unui astfel de dezastru. La acel moment, însă, ştirile de pe posturile americane de televiziune nu vorbeau despre factorul uman ca vinovat, ci doar ca victimă; imposibilitatea echipelor de reporteri de a ajunge la faţa locului, după dezastru, a dus la repetarea, în buclă, a aceloraşi imagini şi ştiri. Jurnalismul cetăţenesc a umplut golul, oferind informaţiile necesare din teren.

Uraganul Katrina a lovit statul Louisiana pe 29 august 2005, după ce înainte a trecut peste Florida. În New Orleans, peste 1.800 de persoane au fost ucise, iar, în total, aproximativ 1,3 milioane de persoane de pe coasta de sud a SUA şi-au pierdut casele şi mijloacele de subzistenţă. Uraganul a provocat pagube estimate la 81 miliarde de dolari, fiind considerat cel mai costisitor dezastru natural cunoscut vreodată de această ţară. Locuitorii din New Orleans au fost cei care şi-au asumat rolul de cetăţeni jurnalişti şi cei care au început să pună întrebările necesare şi să ofere analize complexe, imediat după dezastru.

Reuniţi într-o asociaţie de bloguri numită „NOLA Blogs”, aceştia îşi spuneau „NOLA bloggers„, „netățeni (”netizens”), „cetăţeni media” sau „cetăţeni jurnalişti”. Ei sunt cei care au scris, atunci, despre procesul de evacuare a oamenilor (sau despre fuga disperată a acestora), despre reîntoarcerea localnicilor la căminele lovite de dezastru, despre rolul mass-media centrale, despre devastarea care a continuat să se întâmple şi după furtună, despre eşecul autorităţilor locale şi naţionale în acea situaţie, despre lupta individuală şi colectivă a oamenilor cu companiile de asigurări, dar şi cu agenţia FEMA.

În vreme ce publicaţiile naţionale vorbeau despre Katrina în termeni de „dezastru natural”, bloggerii NOLA au ales să folosească sintagmele „federal flood” (inundaţie federală) sau „engineering disaster” (dezastru ingineresc), preferând, astfel, să accentueze eşecul autorităţilor în ceea ce privea planurile de salvare şi de prevenţie pentru o asemenea situaţie. Bloggerii locali şi-au asumat, la acel moment, rolul de cetăţeni jurnalişti, aflaţi pe teren, care puteau oferi informaţie reală, concretă, autentică, bazată pe ceea ce observau în mod direct, coroborată cu experienţa lor personală.

Relatările lor nu s-au oprit la dezastrul provocat de Katrina, la situaţia creată imediat după trecerea uraganului şi la problemele apărute, ci s-au extins şi la viaţa cotidiană a locuitorilor din New Orleans; poveştile acestora, astfel relatate, au devenit o pledoarie pentru reconstrucţia oraşului (Maria T. Brodine, Rochester EDU)

Mişcarea cunoscută sub numele de „jurnalism cetăţenesc” a apărut, ca formă coagulată şi recunoscută, cu susţinere academică, după alegerile prezidenţiale din SUA din anul 1988 şi a reprezentat o reacţie la scăderea accentuată a încrederii publicului în marile trusturi de presă care deţineau monopol asupra informaţiei. Aceste trusturi au fost primele care au criticat apariţia jurnalismului cetăţenesc, acuzând „lipsa de obiectivitate”. Însă această formă de jurnalism participativ a devenit tot mai puternică şi a crescut tot mai mult odată cu apariţia Internetului, iar opoziţia la adresa sa a pălit, încetul cu încetul. Blogurile, aceste „ziare” (jurnale) personale susţinute de diverşi utilizatori de internet, au devenit un mediu recunoscut de informare, ajungând chiar sursă pentru canalele media de tip mainstream.

Potrivit Wall Street, în anul 2006, la un an după ce fenomenul Katrina a marcat semnificativ rolul şi importanţa jurnalismului cetăţenesc în lume, marile organizaţii media au început să încheie parteneriate cu diverse comunităţi de jurnalişti cetăţeni – spre exemplu, agenţia de presă Reuters a realizat un astfel de acord cu comunitatea Global Voice. Acordul presupunea ca Reuters să includă în activitatea sa online şi conţinut produs de aceşti jurnalişti cetăţeni. La fel ca Reuters, şi BBC sau alte grupuri media din diverse locuri ale lumii şi-au manifestat interesul faţă de „vocea poporului”: cotidienele britanice au acordat, în ultimii ani, spaţii tot mai largi jurnalismului participativ, încurajând oamenii să scrie, să ofere informaţie şi să îşi exprime opiniile.

Există, însă, şi o latură periculoasă a jurnalismului cetăţenesc, care trebuie evitată, consideră Tyler Mahoney, autor care semnează în publicaţia The Huffington Post. „În timpul uraganului Katrina, cetăţenii jurnalişti s-au dovedit esenţiali în oferirea informaţiilor reale din New Orleans; să ai ştirea de la faţa locului poate fi dificil, când faţa locului este sub apă. Când uraganul Sandy a lovit coasta de est şi, la fel ca în cazul Katrina, publicaţiile şi posturile de televiziune au avut probleme în a trimite reporteri la faţa locului, în zonele cele mai afectate de furtună, acestea au fost nevoite să se bazeze pe informaţii livrate de jurnaliştii cetăţeni, pe Twitter sau fotografii de pe Instagram. Însă, în acest caz, au fost livrate informaţii alarmiste, care mai degrabă au dezinformat şi au alimentat zvonuri periculoase, pentru că nu au fost verificate”, scrie autorul citat.

„Este o chestiune de etică jurnalistică: acurateţea ştirilor rămâne cel mai important lucru, chiar şi în – sau mai ales în – situaţii critice, în cele mai grave împrejurări. Chiar şi când situaţia este extrem de dificilă, nu există scuze pentru agenţiile de ştiri să coboare standardele. Jurnaliştii nu trebuie să fie drăguţi. Adevărul nu este un act de politeţe. Cetăţenii jurnalişti trebuie să înţeleagă şi ei că se pot desprinde cinci minute de Twitter ca să dea un telefon sau două şi să facă o mică investigaţie. În calitate de cetăţean jurnalist trebuie să te întrebi dacă ceea ce ai aflat este cu adevărat o ştire? Ai măcar două surse? Sunt credibile aceste surse? Ai dovezi care să susţină informaţia? Dacă nu respecţi aceste reguli simple, nu faci decât să aduci un deserviciu”, consideră Tyler Mahoney.

Mai multe detalii pe această temă puteţi citi aici, aici şi aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *