Niciodată singur

Într-o țară în care suporterul de rând își fluieră propria-i națională dacă greșește o pasă, nu e greu să-ți imaginezi de ce ai alege să susții o echipă dintr-un oraș aflat la mii de kilometri distanță, într-o țară în care ai fost cel mai aproape atunci când te plimbai cu degetul pe atlasul școlar.

Ilustraţie de Ionuţ Dulămiţă

de Costin Dragne (foto), elev în clasa a XII-a la Colegiul „George Coşbuc” din Bucureşti

După ce treci prin aglomerația de pe străduțele înguste ale Centrului Vechi din Bucureşti, cum vii dinspre Unirea, faci dreapta pe lângă un restaurant cu specific grecesc, ca mai apoi să treci printre fast-food-uri cu specific românesc. O porțiune de stradă cu case abandonate şi câțiva oameni fără adăpost care își servesc cina. E destul de rece afară, așa că pub-ul Halftime e și mai ascuns de ochii trecătorilor, care nu au idee ce se întâmplă dincolo de ușile lui.

Pentru 90 de minute, localul devine un adevărat templu al sportului.

Fotbal puțin, oameni mulți

Am intrat pe ușă la 6 şi ceva seara, într-o duminică. Atmosfera era deja încinsă. În capătul sălii lungi, cinci-şase străini își încurajau naționala în semifinalele Campionatului Mondial de Rugby. În spatele lor, 10 suporteri ai echipei germane de fotbal Borussia Dortmund se bucurau de ultimele 10 minute ale unui meci în care favoriții lor erau siguri de victorie. Cealaltă jumătate a pub-ului, mai înghesuită din cauza numărului mare de evenimente sportive, era dominată de roșul puternic al membrilor fanclub-ului „Liverpool FC România”, spre 40 la număr. Îşi afişaseră cele două bannere deja obligatorii la fiecare meci. Au avut grijă să lase la vedere trei tricouri purtate chiar de jucătorii lui Liverpool, strânse de unul sau de altul când au fost în Marea Britanie, chiar pe stadionul Anfield. S-au aprovizionat cu câte o bere sau două, să le ajungă până la pauză, și s-au așezat cuminți, așteptând meciul ce avea să înceapă în doar câteva minute.

M-au salutat câțiva necunoscuți când mi-au văzut cormoranul de pe piept. În primele zece minute ale meciului, mi-a atras atenţia tăcerea lor, ceva neobișnuit pentru acest fanclub. Apoi am aflat motivul: meciul Borussiei nu se încheiase, așa că suporterii Liverpool au așteptat să se termine, în semn de respect pentru cei veniți acolo înaintea lor. După ce și cele două televizoare cu meciul Borussiei s-au alăturat celor cinci care transmiteau deja meciul englezilor, fanii cormorani au început să cânte și să-și încurajeze echipa, de parcă ar fi jucat cu trofeul pe masă, deşi era un simplu meci de campionat, cu o echipă din mijlocul clasamentului. Am dat de niște suporteri diferiți față de cei de pe stadioanele autohtone: își aplaudau favoriții la fiecare pasă mai reușită, la fiecare șut spre poartă, la fiecare balon prins de portar. Chiar dacă se aflau la 3.000 de kilometri de echipa lor favorită, o încurajau de parcă jucătorii ar fi auzit aplauzele lor furtunoase. 45 de minute de fotbal slab, în fața căruia 40 de oameni s-au bucurat ca şi cum ar fi fost pe stadion.

Un moment de explozie

După pauză, m-am mutat în mijlocul lor. Cel mai tânăr cormoran era un adolescent cam de vârsta mea, iar la polul opus era un domn respectabil, trecut bine de 50 de ani. Apoi am observat un lucru rar întâlnit pe stadioanele noastre: prezența femeilor. Mulți oameni veniseră cu soțiile, pe lângă vreo două perechi tată-fiu, ceea ce m-a făcut să înțeleg că aceste meciuri au devenit pentru unii o activitate de familie și că Liverpool este mai mult decât o simplă pasiune.

A doua repriză a fost mult mai energică, oamenii au cântat încă din primul minut, fiind acum singurii din bar. Meciul mergea încă spre un 0-0 sec, dar oamenii cântau, la un moment dat cântatul s-a transformat într-un dans la care a participat toată lumea, scaunele s-au golit dintr-odată, iar restul barului s-a umplut de mâini care se mișcau în aer, ca apoi mesele să fie aproape dărâmate în clipa în care 40 de oameni (inclusiv angajații localului) au început să sară în sus la fiecare vers al cântecelor ce răsunau în pub şi pentru care nu ai nevoie de mai mult de două refrenuri ca să le înveți.

Meciul continua, suporterii cântau, dar adevăratul iad pe pământ s-a dezlănţuit când Liverpool a deschis scorul. Un moment de explozie în care uiți că te afli în București, în care îmbrățișezi cel puțin două persoane de lângă tine, în care simți nivelul de adrenalină la maxim. De atunci încolo, cântecele au devenit și mai răsunătoare, atmosfera și mai incendiară, iar oamenii, dintr-odată, optimiști. Dar cum niciun lucru bun nu ține mult, golul echipei adverse a venit la 10 minute distanţă şi a tăiat din elan. Suporterii au fost clar dezamăgiți, dar asta nu i-a oprit să cânte imnurile de final în cinstea fostelor glorii și a „Golden Age-ului” echipei din anii ’70-’80. Vremuri demult apuse, dar pe care suporterii nu le uită niciodată și nu contenesc să spere că se vor repeta. Victoria a fost aproape, dar n-a fost să fie. Meciul s-a încheiat 1-1.

Finalul a fost însoțit, bineînțeles, de celebrul „You’ll Never Walk Alone”, numele melodiei după care se ghidează întreaga suflare cormorană, cântat de toată lumea. Chiar dacă unii sunt mai dezamăgiți, nu există persoană care să nu cânte acest imn la finalul fiecărui meci, indiferent de rezultat sau de prestația jucătorilor. Atmosfera din pub a fost superbă. Suporterii au dat, rând pe rând, dovadă de respect, dragoste, susținere, față de ei, față de echipa favorită și chiar și față de altă echipă, toate calitățile pe care aș vrea să le întâlnesc la orice suporter adevărat.

Au demonstrat toate astea în doar 90 de minute.

Am întâlnit persoane deschise, inclusiv pe Horia, cel care a înființat fanclubul, oameni gata să-i ajute întotdeauna pe unul de-ai lor. Sunt câțiva indivizi care se întâlnesc doar în weekend-uri și care probabil nu s-au văzut în alt loc decât în pub-ul unde se difuzează meciurile lui Liverpool la fiecare sfârşit de săptămână. Dar asta nu-i oprește să se numească unul pe altul „prieten” și asta îmi place cel mai mult la acest fanclub, cum o echipă aflată la mii de kilometri distanță îi face mai uniți și mereu pregătiți să sară în ajutorul cuiva, chiar dacă nu cunosc persoana respectivă, și să se ia unul pe altul de după gât atunci când sărbătoresc ceea ce pentru unii din ei este cel mai important eveniment al săptămânii.

Fanii cormorani în Halftime. FOTO: MariusTapirluie, fan Liverpool

Acum poate vă întrebaţi: de ce Liverpool?

La început a fost mai mult o simpatie față de stilul de joc nonconformist și față de căpitanul echipei, Steven Gerrard. De când l-am văzut jucând, am început să urmăresc mai mult meciurile, să fiu la curent cu noutățile privind clubul și să mă informez despre ceea ce înseamnă Liverpool. Un meci care mi-a rămas în memorie este un 4-4 cu Chelsea, în care jocul deschis, ambiția jucătorilor și celebra frază „ 4-4 ca la teatru” a comentatorului au făcut din Liverpool clubul meu favorit din afara României. Dar cu siguranță cel mai important factor a fost acest spirit de suporter adevărat. Pentru el nu contează scorul sau jocul, ci doar faptul că jucătorii se dăruiesc pe teren și că e nevoie și de „al 12-lea jucător”, nu doar de bani băgați în echipă. Adică e nevoie de spirit, de dorință și de încredere din partea suporterilor în primul și în primul rând, ca abia mai apoi acest sentiment să fie transmis și celor din teren.

Celebrul refren al imnului „You’ll never walk alone” e mesajul perfect pentru Liverpool. El transmite că din club fac parte toți oamenii care au țipat sau au sărit în sus măcar odată pentru echipă, fie ei angajați ai clubului sau susținători din orice țară. Este un club în care nu e vorba doar de trofee, de un stil de joc sau de bani, ci de unul care promite că orice și oricum s-ar întâmpla, unitatea va rămâne mereu cea mai importantă dincolo de ce se petrece în teren.

Am intrat în acest „spirit de cormoran” (emblema echipei și a orașului) în ianuarie 2013. Totul a fost banal. Voiam să aflu mai multe despre club și am scris pur şi simplu „Liverpool” în bara de căutare Facebook. După primele două-trei rezultate, am văzut „ Liverpool FC Romania’s Forum”. Un grup de Facebook în care am intrat fără să știu nimic despre el. Abia apoi am aflat că sunt sute de oameni în România care susțin echipa engleză și o fac și oficial, fanclubul LFC România fiind un brand înregistrat la clubul mamă din Anglia din 2013.

De acolo am învățat despre marile tragedii ale echipei – „Tragedia de pe Hillsborough” din 1989 sau finala din Bruxelles, care avusese loc cu patru ani mai devreme –, care au unit clubul și suporterii, dar și despre marile succese și istoria echipei. Am aflat că Liverpool este cel mai titrat club englez pe plan internațional. Pe acel grup am găsit oameni care susțin o cauză aflată la 3.000 de kilometri depărtare, care se întâlnesc la fiecare sfârșit de săptămână, în fiecare mare oraș al țării, pentru a-și reaminti că niciodată nu sunt singuri. Fără să îmi dau seama, am ajuns să simpatizez mai mult cu acest club decât cu cel alături de care am crescut încă de la vârsta de trei ani, Steaua Bucureşti. Încerc să fiu sincer și recunosc că dacă nu ar fi fost acest fotbal românesc plin de injurii şi de scandaluri, cu prea puțin fotbal, probabil că astăzi nici nu aș fi știut cine este antrenorul lui Liverpool. Acest grup de oameni mi-a transmis, chiar și în mediul online, un spirit total diferit față de ceea ce înțelesesem eu prin fotbal până să ajung să cunosc clubul englez.

Cel mai mare fanclub din țară al unei echipe de fotbal străine

LFC România este cel mai mare fanclub din țară al unei echipe de fotbal străine. Are peste 800 de membri online și alte zeci care se întâlnesc săptămânal pentru a urmări meciurile echipei în București,Timișoara,Târgu Mureș, Iași și nu numai, de obicei în pub-urile locale. Mai mult, de patru ani se organizează întâlniri naționale în care fani din toată țara se strâng pentru un weekend, într-un oraș prestabilt; pe lângă faptul că ajung să se cunoască mai bine, organizează un campionat de fotbal între orașe și aduc invitați speciali care au legătură directă cu clubul și cu istoria lui. De exemplu, invitatul special de anul acesta a fost Karen Elizabeth Gil, președinta Liverpool FC Supporters Committee și nepoata celebrului manager Bill Shankly, care a antrenat echipa timp de 15 ani la mijlocul secolului 20. El a pus bazele lotului care avea să câștige două trofee europene la sfârșitul anilor ’70 și el a adus mai aproape suporterii de echipă, formând familia care continuă să existe și în zilele noastre.

Horia Matei, un bănățean care trăiește în Bucuresti, ține cu Liverpool de peste 30 de ani și lucrează în jurnalism „de-o viață”. El este cel care a reușit să unească fanclubul și să-l afilieze la clubul mamă și el este principalul organizator al evenimentelor mari din cadrul comunității LFC România. De la petreceri și întâlniri naționale, la plecări în Anglia pentru meciurile echipei. Nu se prezintă niciodată ca cel care a făcut toate aceste lucruri posibile, ci spune de multe ori că doar pasiunea întregii comunități a adus fanclubul în stadiul în care se află astăzi. El este însă cel care a strâns un grup de oameni dispuși să plătească o cotizație anuală pentru titlul de „fan oficial” și el este cel care s-a ocupat de nenumăratele documente necesare afilierii la clubul mamă, un proces care a durat ani buni. Nu a cerut niciodată nimic pentru asta și nu a avut parte de niciun câștig, în afară de recunoștința unei comunități întregi.

Pentru a fi membru oficial al branch-ului Liverpool Romania, e nevoie să trimiți un e-mail cu datele tale persoanele și să plătești o sumă de 30 lei pe an, în schimbul căreia primești un card oficial. Cu el poți intra la toate evenimentele organizate de asociație. De anul acesta există chiar și un parteneriat cu un lanț de restaurante prin care oricine se prezintă cu cardul LFC România primește o reducere de 10% din consumație. Pe lângă asta, membrii oficiali care sunt înregistrați la Liverpool FC, direct la clubul din Anglia, au parte de oferte de grup pentru meciurile de acasă, acesta fiind marele avantaj de a fi suporter oficial, precum și de alte reduceri și oferte la obiectele din magazinul oficial al clubului.

Spre marea mea rușine, recunosc că am fost la doar două întâlniri ale acestui fanclub Liverpool din România, mai mult pentru că sunt o fire timidă și pentru că nu cunoșteam personal niciun supoter cormoran. Prima oară am fost într-un moment special, la derby-ul cu marea rivală Manchester United, tot în pub-ul Halftime, localul bucureștean care se identifică cu fanclubul Liverpool şi în care se întâlnesc în fiecare weekend cormoranii din București. Am prins atunci cea de-a patra întâlnire națională a fanclubuluii. Deși meciul a fost pierdut, atmosfera a fost una de vis: întreg pub-ul, umplut până la refuz, a cântat pe toată durata partidei, ba chiar și mult după terminarea ei, de parcă rezultatul nici nu ar fi contat. Deși am avut puține emoții la început, necunoscând pe nimeni, m-am integrat foarte repede și mi-am petrecut timpul cu un grup amuzant din Brașov pe care mai aveam puțin și îi îmbrăţişam la unicul gol al echipei noastre. Încă îmi e greu să-mi imaginez cum pot 200 de oameni să cânte, să se îmbrățișeze și să se împrietenească în jurul unui lucru pe care mai bine de jumătate din ei l-au văzut cel mai mult pe ecranele cu diagonală de 101 cm din Halftime.

Adunarea naţională LFC România de anul acesta, din Bucureşti. FOTO: Marian Tapirluie, fan Liverpool
Adunarea naţională LFC România de anul acesta, din Bucureşti. FOTO: Marius Tapirluie, fan Liverpool

Un sentiment unic

Din experiența proprie, a unui fan relativ nou în comparație cu ceilalți, pot spune că acest fanclub mi-a oferit o perspectivă nouă asupra fenomenului fotbalistic în general și a ceea ce ar trebui el să reprezinte. Am avut ocazia să cunosc o comunitate unită, civilizată, ce poate coexista într-un mod pașnic și uman, fără înjurături, fără jigniri personale sau la adresa jucătorilor și, cel mai important, să asist la un spirit de susținere și de respect. Este un lucru rar, poate chiar unic pentru România și pentru ce înțeleg românii prin susținerea unei echipe. Acești oameni fac abatere de la regula generală a românilor în care favoritul este favorit doar atunci când câștigă. Din puținele mele interacțiuni cu fanii clubului am văzut că pot avea loc și altfel de conversații și dezbateri despre fotbal, bazate pe opinii argumentate.

Liverpool e un sentiment unic. Imaginează-ţi cum e să intri într-un local în care sunt peste 200 de oameni și să îţi dai seama că ești cel mai tânăr de-acolo. Ești timid, nu cunoști pe nimeni și nu găseşti nici loc liber la bar. Primul instinct e să pleci, simți că locul ăla nu e pentru tine. Deodată te oprești și te uiți puțin în jur: toți oamenii poartă același însemn la piept ca şi tine, ba îţi mai și zâmbesc când te văd. Unul îți oferă un loc bun, pe scaun, lângă bar. Parcă e mai OK acum, poate totuși rămâi. Ești major de trei luni deja, adult serios, nu alta, așa că îți comanzi ca tot omul o bere. Durează 15 minute până primeşti una, sunt zeci de comenzi înainte. Din capătul barului, un tip senin, necunoscut, cu vreo 10 ani mai în vârstă ca tine, îți oferă el o bere până vine a ta și, fără să-ți dai seama, ţi-ai făcut un tovarăș. Vine și berea ta și te așezi frumos în rând cu restul lumii. Pentru 90 de minute, sunteți captivii aceluiași ecran. Ușor, ușor, începi să cânți alături de ei şi te întrebi de unde știi cântecele alea. Nu trece mult și dansezi cu ei, apoi te iei în brațe cu vreo doi oameni din preajma ta. Când s-a ajuns la asta? Acum o oră voiai să pleci, acum cânţi, dansezi, te îmbrățișezi cu lumea. Cum ai ajuns tu, care ești o fire timidă, introvertită, să treci peste asta și să te simți bine într-un local plin de necunoscuți?

Asta a fost prima mea experiență în pub-ul Halftime.

Liverpool e un pod construit de milioane de fani din întreaga lume. Un bun exemplu este când 90.000 de oameni cântă la Melbourne, la polul opus al globului, imnul „You’ll never walk alone”, făcând zecile de ore dintre cele două orașe inexistente. Deși se află într-o perioadă slabă a istoriei sale, clubul continuă să se îmbogățească cu mii de fani anual prin această ideologie în care dăruirea, respectul și uniunea dintre club și fani sunt mai presus de orgolii, bani și trofee. Mie mi-a oferit ceva ce simți abia atunci când îţi dai seama că deși această echipă a pierdut un meci important, tu reușești să rămâi optimist, fericit și mândru de ea, de jucătorii și de suporterii ei. Liverpool FC demonstrează că în sport e mult mai onorabil să pierzi pentru echipă decât să câștigi doar pentru propria-ți persoană.

Citiţi şi:

100 de zile în autobuz

Cum am învăţat că nu sunt ridicolă

Lecţia de plictiseală

Profa în maro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *