Jurnalism şi spirit civic

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte cetăţeanul drept o persoană care aparţine unui stat şi se bucură de drepturi civile şi politice acordate de statul respectiv, dar care are, totodată, şi anumite obligaţii faţă de acel stat. Spre exemplu, obligaţia de a respecta legile în vigoare sau obligaţia de a plăti taxe şi impozite. În aceeaşi notă, cetăţenia reprezintă „un ansamblu de norme juridice ce reglementează raporturi sociale grupate în jurul necesităţii de a asigura plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de constituţie şi legi acelor persoane care, prin sentimentele şi interesele lor, sunt strâns legate de destinele statului respectiv. (…) Este o expresie a suveranităţii politice şi numai cetăţenii au dreptul să participe la executarea puterii în formele instituţionalizate ale democraţiei directe (sufragiul, referendumul, iniţiativa populară) sau în ale democraţiei reprezentative” (I. Deleanu)[i].

Mai simplu spus, cu toţii suntem cetăţeni ai statului român (în cazul nostru; un elveţian, desigur, este cetăţean al Elveţiei, la fel cum un american este cetăţean al Statelor Unite ale Americii), ceea ce ne conferă drepturi în cadrul acestui stat, dar şi în cadrul Uniunii Europene, însă ne impune şi anumite obligaţii. Un cetăţean al unui stat poate primi şi cetăţenia unui alt stat, dacă întruneşte condiţiile necesare impuse de statul adoptiv pentru a primi acest statut. Aşa, un român emigrat în Canada poate avea şi cetăţenie română, şi canadiană, spre exemplu; dar, dacă doreşte, orice cetăţean poate renunţa la cetăţenia lui de origine şi poate alege să devină şi să rămână doar cetăţean al unui stat adoptiv.

Dincolo de dicţionar şi definiţii, cetăţeanul poate fi unul activ, implicat în viaţa comunităţii, a oraşului, a ţării în care trăieşte sau poate fi un cetăţean pasiv, care nu se implică în nimic şi aşteaptă ca lucrurile să fie făcute de către alţii (şi) pentru el. Cetăţenia activă, cunoscută şi sub numele de „civism” (o atitudine plină de zel, de devotament, de care dă dovadă un bun cetăţean), este o componentă relativ nouă pentru societatea românească, o societate care, din cauza deceniilor petrecute sub un regim totalitar de tip comunist, a fost obişnuită cu pasivitatea şi cu luarea deciziilor de către alţii pentru ea.

Meteahna aceasta nu este în totalitate eradicată, dar, încetul cu încetul, atitudinea oamenilor a început să se schimbe, iar cetăţeanul de tip nou – cetăţeanul activ, implicat, atent la autorităţi, la acţiunile acestora, cetăţeanul care nu se lasă dus de nas, călcat în picioare şi ameţit de discursuri – a început să apară şi la noi. Trezirea cetăţeanului român, în sensul participării active la viaţa comunităţii, a fost destul de lentă. În anul 1989, schimbarea de regim politic din România a scos în stradă mulţi oameni (dar nu atât de mulţi precum în alte ţări foste comuniste). La începutul anilor ’90, entuziasmul ieşitului în stradă pentru aproape orice devenise un fapt comun, deşi acţiunile publice nu erau întotdeauna menite să sprijine formarea unei societăţi active şi democratice[ii].

Anii ’90 au fost marcaţi de noţiunea de „miting politic” sau „miting sindicalist”, manifestările fiind în cea mai mare parte legate de mişcările de pe scena politică românească. O categorie aparte de manifestări au fost cele studenţeşti, în general orientate pe problemele specifice mediului universitar (bursele studenţilor, condiţiile de trai din cămine, implicarea studenţilor în conducerea facultăţilor etc.). Abia după anii 2000 problemele sociale, de mediu, comunitare, au început să câştige teren, pentru ca astăzi să putem vorbi de campanii de amploare care au salvat păduri de la tăiere, animale sălbatice, parcuri urbane sau comunităţi întregi de la a fi distruse de interese de regulă financiare.

„Conceptul de societate civilă a căpătat o importanţă deosebită mai ales din cauza asociaţiilor independente create de mişcările democratice populare din Europa Centrală şi de Est. Aceste asociaţii au jucat un rol important în accelerarea proceselor care au contribuit la înlăturarea regimului comunist. Dezbaterile privind societatea civilă au loc astăzi atât la nivel naţional, cât şi la nivel european şi global. România nu face excepţie de la fenomenul reînvierii interesului pentru societatea civilă. Politicenii români fac în mod regulat referire la societatea civilă, prezentând-o ca pe o resursă valoroasă pentru democraţie, ca pe o instituţie care are nevoie de reafirmare. Aşadar, societatea civilă este unul dintre acele concepte interdisciplinare faţă de care interesul a reînviat brusc.”(Bianca Marina Mitu, Media şi construcţia societăţii civile postcomuniste – termeni şi condiţii ale implicării civice online)

Mijloacele de comunicare în masă (adunate sub denumirea generică „presa”, deşi ele includ atât ziare, reviste, cât şi posturi de radio, de televiziune sau website-uri) au avut politici editoriale variate când a venit vorba de reflectarea spiritului civic. Rolul de bază al presei, aşa cum a fost definit, este de „câine de pază” al democraţiei, de instituţie care să vorbească în numele cetăţenilor şi pentru cetăţeni, aducând pe agendă probleme ale acestora, care să semnaleze derapaje ale autorităţilor şi ale societăţii, în general şi, prin oferirea adevărului, să contribuie la găsirea soluţiilor.

În România, însă, presa a avut un parcurs marcat de două extreme: cenzura comunistă (până în 1989, tot ce se scria în ziare ori se spunea la televizor sau la radio era controlat riguros, mesajele erau strict cele necesare propagandei, nimic nu vedea lumina tiparului dacă nu era aprobat de reprezentanţii sistemului de cenzură) şi degringolada post-comunistă, când libertatea de exprimare a dus rapid mijloacele de comunicare în masă către zona tabloidă, unde scandalul, senzaţionalul şi bârfa au devenit „principii de bază”.

În plus, piaţa de influenţă capitalistă în care a intrat presa, din punct de vedere economic, după anul 1989, a dus la apariţia şi dispariţia multor publicaţii, posturi de radio sau de televiziune. Influenţa banilor asupra conţinutului editorial s-a tradus rapid în influenţă politică asupra acestuia, dat fiind că majoritatea persoanelor capabile să investească financiar în susţinerea unei instituţii media aveau, într-o formă sau alta, legături cu mediul politic. Practic, triunghiul politică – bani – media a ajuns să folosească cetăţeanul în ecuaţie mai cu seamă atunci când, pentru diverse raţiuni, era nevoie de el.

Iniţiativele civice şi problemele cetăţenilor se regăseau pe o platformă media sau pe alta în funcţie de interesul editorial (dictat financiar şi politic) al acestor platforme. Acest fapt a fost remarcat de către cetăţeni, în anii din urmă circulând diverse sfaturi (deloc anecdotice) care îndemnau o persoană sau alta să meargă la o anumită publicaţie sau o anumită televiziune, ca să fie sigură că îşi face vocea auzită, în funcţie de problema pe care o avea şi în funcţie de cum se „plia” aceasta pe agenda uneia sau alteia dintre instituţiile media.

Derapajele presei de tip mainstream, cum este numită, nu au fost trecute cu vederea şi, încetul cu încetul, pe piaţa media românească a ultimilor ani şi-au făcut apariţia publicaţii independente. Finanţate cu ajutorul donaţiilor de la publicul cititor, cu ajutorul unor sponsori puşi la vedere sau prin fonduri internaţionale obţinute în urma depunerii unor proiecte, aceste publicaţii (online, în cea mai mare parte) au început să acopere spaţiul civic care pentru presa mainstream nu mai reprezenta o miză.

Astfel, vocile comunităţilor şi activiştilor pentru diverse probleme s-au făcut mai întâi auzite pe astfel de platforme independente. Reţelele de socializare (bine-cunoscutele social media) au reprezentat, la rândul lor, o modalitate prin care spiritul civic să se poată face auzit. Ulterior, când coagularea vocilor cetăţeneşti în aceste medii atipice a generat mişcări de stradă suficient de importante încât să nu mai poată fi ignorate de presa mainstream, spiritul civic s-a putut vedea şi la televizor, acolo unde nu-şi mai găsea locul decât atunci când, conform agendei, era nevoie de el ca să „dea bine” în faţa telespectatorilor.

Se poate afirma fără echivoc că noile tehnici de comunicare din epoca modernă au avut un rol vital în promovarea activităţilor organizaţiilor societăţii civile (ONG-uri), care au profitat, în cel mai bun sens, de tot ce internetul a pus la dispoziţie pentru a atrage cât mai mulţi cetăţeni în mişcările civice. La rândul său, presa independentă a profitat, tot în cel mai bun sens, de evoluţia tehnologică, internetul oferindu-i o posibilitate extraodinară de dezvoltare mai ales prin capacitatea de a ajunge la un număr cât mai mare de cititori, mulţi fiind tot mai interesaţi de noul tip de jurnalism care să ia din nou în calcul cetăţeanul, poveştile cetăţenilor, interesele şi problemele acestora.

Diverşi cercetători au fost de părere că internetul va reduce obstacolele care stăteau în calea implicării civice, va oferi oamenilor noi posibilităţi de interacţionare şi implicare, inclusiv în a dezbate politici libere; că va facilita creşterea şi impunerea comunităţilor virtuale şi a „mulţimilor inteligente” şi va contribui, pe termen lung, la transformarea instituţiilor democraţiei şi a modului de participare cetăţenească la aceasta[iii].

În ciuda previziunilor cercetătorilor şi a prezenţei online tot mai intense a cetăţenilor, activitatea online a acestora nu poate fi direct asociată cu activitatea civică, remarcă Bianca Marina Mitu în lucrarea sa de doctorat, „Media şi construcţia societăţii civile postcomuniste – termeni şi condiţii ale implicării civice online” (2013), citând opinii ale unor autori care arată că, totuşi, internetul nu a fost identificat ca factor în reducerea cinismului faţă de procesul electoral, spre exemplu sau în anihilarea apatiei civice ori politice.

Dar avantajele pe care le aduce au făcut internetul să devină omniprezent în vieţile noastre, iar orice organizaţie, partid politic, brand, companie, personalitate publică sau chiar simplă persoană fizică a ajuns să ţină cont de acest instrument când vine vorba de organizare, strategie, comunicare şi funcţionare. „Noile media sunt adesea considerate salvatori ai democraţiei prin capacitatea de a atrage grupuri de cetăţeni care în mod tradiţional, prin formele convenţionale de activism, nu s-ar implica”, spune Pippa Norris în lucrarea sa „A Virtuous Circle: Political Communications in Postindustrial Societies”.[iv]

Unul dintre aceste grupuri este cel format din persoanele tinere, cu vârste de peste (doar) 14 ani şi până în 30, care, în mod tradiţional, dezvoltă alte interese decât cele legate de „viaţa cetăţii”. Însă mişcările de stradă din ultimii doi – trei ani din România ne-au demonstrat că acest segment de populaţie a devenit implicat civic, activ, tocmai prin prisma mobilizării generate, coordonate şi promovate de noile media. Subiecte precum probleme de mediu (Roşia Montană, pădurile virgine, construcţia microhidrocentralelor în situri sau arii protejate, tăierile ilegale de păduri, poluarea aerului etc.) ori probleme sociale, comunitare (tăierea teilor din parcul Copou din Iaşi, distrugerea unor parcuri urbane pentru a face loc unor construcţii, distrugerea unor monumente istorice pentru a face loc unor clădiri comerciale etc.) au atras de partea lor un număr tot mai mare de cetăţeni implicaţi activ, între care o mare parte o reprezintă tinerii sau chiar foarte tinerii.

Diverse studii au analizat, de-a lungul anilor, modul în care cetăţenii ajung să se implice activ în viaţa cetăţii: s-a căutat înţelegerea motivelor implicării civice sau, deopotrivă, a obstacolelor care descurajează participarea activă. Pe lista de resurse necesare pentru ca un individ să devină cetăţean activ s-ar număra, astfel, timpul, banii şi abilităţile civice, plus factorii demografici, de mediu, cei sociali, economici, culturali, psihologici etc.[v] De asemenea, contează dacă oamenii au educaţie civică, educaţie politică, dacă există un grad de conştientizare a problemelor sociale şi dacă exista posibilitatea de a participa la o mişcare civică (nu trebuie neapărat să fie una de stradă), la o activitate care să presupună aportul cetăţenilor pentru a schimba ceva. În acest sens, alţi cercetători remarcă un factor important în relaţia cu spiritul civic: eficienţa acţiunilor. „Relaţia dintre eficienţă şi participare este reciprocă”, dacă există eficienţă, efectul este pozitiv şi atrage după sine o implicare continuă sau noi participanţi.[vi]

Dacă, la începutul anilor 1990, cele mai menţionate „instituţii ale cetăţenilor” în presă erau sindicatele, în timp (destul de repede, am putea spune), ONG-urile şi-au făcut apariţia în peisajul social, unele devenind tot mai vocale şi învăţând cum să comunice din ce în ce mai eficient către media, în aşa fel încât să se facă auzite. Nu toate ONG-urile au ajuns să fie vizibile în media, dar există şi exemple care arată că astfel de construcţii civile au reuşit să îşi atingă scopul propus, prin implicare civică neîntreruptă, prin folosirea tuturor resurselor statului de drept, prin bătălia constantă dusă cu autorităţile pentru respectarea drepturilor cetăţenilor.

Interesul media pentru subiectele generate de către ONG-uri, însă, a rămas în anumite limite, în funcţie de tipul de problemă semnalată şi, mai cu seamă, de reacţia pe care o putea genera la public. Astfel, o problemă care ar fi implicat atenţia unui public larg era mai „vandabilă” din perspectiva politicilor editoriale, în vreme ce o problemă specifică unui segment mai redus de populaţie, care ar fi atins un public restrâns, avea mari şanse să treacă ignorată de media, în ciuda activităţii unui ONG sau a altuia.

Tot în timp, România a început să înveţe termenul de „societate civilă”. Nu neapărat în sensul ei strict şi corect, dar, cumva, sintagma a devenit parte din peisajul media, din cel social, din cel politic, chiar. Nu demult, societatea civilă a fost considerată un factor necesar a fi consultat pentru formarea unui nou guvern la conducerea României, deşi acest lucru nu este impus de Constituţia statului. Prin societate civilă s-ar înţelege, astfel, acea voce a cetăţenilor, uniţi fie în organizaţii non-guvernamentale sau mişcări de stradă pentru un anumit scop. În sens larg, de fapt, societatea civilă înseamnă, pur şi simplu, cetăţeni implicaţi activ sau cu potenţial de implicare activă în viaţa cetăţii. Societatea civilă nu înseamnă doar un ONG sau altul, doar o personalitate publică sau alta cu activitate comunitară, ci înseamnă noi toţi, cu condiţia să fim cetăţeni activi, nu pasivi.

„Având în vedere că lunga perioadă de tranziţie a României a fost însoţită de inerţia sau subdezvoltarea societăţii civile, o cale a revigorării societăţii civile româneşti ar fi înfiinţarea mai multor ONG-uri cu scopuri clare, care să acopere întreaga paletă a activităţilor sociale. Rolul media în acest demers este esenţial, Internetul putând fi mijlocul de expunere şi sprijinire a constituirii unei societăţi civile autonome, în stare să influenţeze deciziile politice. Există alte două posibile modalităţi de întărire şi diversificare a instituţiilor societăţii civile. În primul rând, racordarea la instituţii ale unei societăţi civile internaţionale, a căror putere şi arie de acţiune sunt mult mai extinse. În al doilea rând, crearea unei societăţi civile virtuale, prin intermediul Internetului ar putea creşte coeziunea socială, ar facilita accesul la informaţie şi participarea populaţiei la diferite acţiuni.” (Bianca Marina Mitu, Media şi construcţia societăţii civile postcomuniste – termeni şi condiţii ale implicării civice online)

Revenind la rolul presei independente şi al reţelelor de socializare în comunicarea spiritului civic şi a acţiunilor cetăţeneşti izvorâte din acesta, trebuie specificat următorul aspect: a existat o perioadă în istoria recentă a presei româneşti în care probleme cetăţeneşti care au fost la fel de incomode pentru toate culorile politice au ajuns să fie ignorate de mare parte a presei şi şi-au găsit spaţiul de verbalizare numai în zona presei independente şi a social media. Un astfel de caz este cel al activiştilor de la Roşia Montană.

 

Scurt studiu de caz: Vocea Roşia Montană

 

Roşia Montană este o localitate din judeţul Alba, situată în Munţii Apuseni, cu o bogată istorie minieră, de peste două mii de ani. Când mineritul tradiţional din regiune a fost stopat, iar comunitatea s-a trezit fără surse de venit, o companie canadiană (Gabriel Resources) a propus un plan de exploatare. Doar că acest plan a presupus strămutarea multor familii, achiziţia terenurilor oamenilor, mutarea morţilor din cimitire, iar deschiderea exploatării, ce urma să utilizeze metoda cianurării, ar fi însemnat raderea unor dealuri şi munţi, distrugerea peisajului, demolarea caselor, bisericilor, contaminarea solului, apelor, precum şi apariţia unui imens iaz de decantare privit ca un potenţial pericol pentru întreaga regiune de către specialiştii geologi.

Planurile companiei canadiene, totuşi, au fost pe placul autorităţilor locale şi naţionale. Doar o mână de oameni din localitate au ridicat probleme atât principiale, cât şi concrete, în legătură cu ce avea să facă viitoarea exploatare minieră pentru regiune. Dincolo de ambalajul frumos prezentat prin diverse mijloace, inclusiv prin presă, existau întrebări realiste, la care, însă, răspunsurile nu veneau sau erau pe lângă subiect. Mâna de oameni din Roşia Montană care se opunea proiectului era o voce prea mică pentru a fi luată în serios de canalele mainstream, mai cu seamă după ce compania minieră a început să achiziţioneze spaţiu publicitar în aproape toate mediile de informare.

Puţine instituţii media au reuşit să păstreze neutralitatea relatărilor sau măcar să ofere spaţiu de exprimare egal atât reprezentanţilor proiectului minier (asumat de o companie nou creată româno-canadiană, Roşia Montană Gold Corporation – RMGC), cât şi celor care s-au constituit în Asociaţia Alburnus Maior, opozanţii proiectului. Printre instituţiile care s-au achitat de această misiune putem aminti, spre exemplu, postul de radio BBC, prin redacţia sa din România (închisă, însă, în anul 2008). Compania minieră a reuşit să achiziţioneze fie spaţiu publicitar în diverse publicaţii sau pe diverse canale de comunicare, fie să implice în proiectul său instituţii media ori figuri marcante din spaţiul public mediatic, astfel încât vocea oponenţilor proiectului a devenit „mută” pentru toate instituţiile „racolate” în procesul de comunicare de către companie.

„În ultimii ani (asta se poate vedea din rapoartele financiare ale Gold Corporation), RMGC a investit în media şi în publicitate zeci de milioane de euro, adică societatea românească a fost pusă sub un bombardament mediatic. Pot să vă spun, din confesiunile unor ziarişti (cărora nu pot să le dau numele, pentru că mi s-au adresat confidenţial) care mi-au dezvăluit că în aceste contracte de publicitate cu Gold Corporation există o clauză de tipul: în afară de faptul că promovează această investiţie cu cianuri, organele de presă se obligă să nu dea curs părerilor contrare, care se opun acestui proiect.” (Goana după aur în vestul românesc: Roşia Montană, „vârful icebergului”. Interviu cu Eckstein Kovacs Peter – avocat, profesor, fost senator UDMR de Cluj, fost consilier prezidenţial în perioada mandatului preşedintelui Traian Băsescu – material realizat şi publicat de Think Outside the Box, 2012)

Activiştii care luptau pentru ca regiunea Roşia Montană să nu devină terenul unor interese economice şi un potenţial pericol de mediu pentru o zonă extinsă din România au fost nevoiţi să găsească alte mijloace de a se face auziţi. Mai ales că erau puţini: mulţi localnici au preferat locurile de muncă temporare oferite de companie sau plăţile compensatorii pentru vânzarea caselor şi, astfel, s-a creat un front sângerând chiar în localitatea vizată de proiectul minier: familii au ajuns să se învrăjbească din cauza poziţiilor diferite pe această temă. Au apărut, astfel, manifestări în alte spaţii decât la Roşia, care să atragă atenţia unui public mai numeros asupra problemei pe care o reprezintă acel proiect minier.

Acţiunile opozanţilor proiectului şi ale voluntarilor care, din spirit civic, s-au implicat în campania de salvare a Roşiei Montane, au devenit tot mai creative, au ocupat spaţiul public al marilor oraşe cu simbolistici la care era dificil ca lumea să nu rezoneze (Marşul Aurului, sinucidere simbolică cu cianură, dans pentru Roşia, Occupy Conti etc.). „Arma” principală a activiştilor a fost, aşadar, creativitatea, cu ajutorul căreia au reuşit să se facă observaţi şi de o parte a presei mainstream, dar mai ales de social media. Iar noile media, publicaţii online independente, au susţinut demersurile şi au oferit platforma necesară pentru ca şi vocea cetăţenilor să fie auzită, nu doar cea a corporaţiei.

Ce a însemnat, mai concret, acest lucru? Publicaţii independente, bloguri, au realizat interviuri cu activişti pentru Roşia Montană sau au readus în atenţia publicului probleme ale comunităţii de acolo, ale „rezistenţei de la Roşia Montană”. Unele dintre aceste probleme au fost noi pentru o parte a publicului, în special pentru cei foarte tineri, care erau copii la începutul anilor 2000, când proiectul Roşia Montană a devenit o „problemă pe agenda românească”. Reprezentanţi ai activiştilor au fost invitaţi, în cele din urmă, la dezbateri televizate pe subiect. Social media a devenit platformă principală de răspândire a mesajelor.

Oameni din toată ţara au început să reacţioneze, mai întâi prin mesaje online, apoi prin acte concrete (Marşul Aurului, spre exemplu). Festivalul FânFest, organizat la Roşia Montană tocmai pentru a se demonstra potenţialul turistic al regiunii, nu doar cel minier, a devenit simbol al luptei pentru salvarea zonei. În 2013, de la câteva proteste de mai mici dimensiuni, străzile oraşelor mari, dar şi mijlocii sau mici, din România, s-au umplut cu oameni ieşiţi paşnic la proteste împotriva acţiunilor economico-politice care încercau să impună, la momentul respectiv, deschiderea proiectului minier controversat. Protestele[vii] au fost cele mai mari mişcări de stradă, la acel moment, de la momentul 1989 încoace şi au marcat o victorie importantă: legile destinate favorizării începerii proiectului minier la Roşia Montană au fost stopate[viii].

Câteva concluzii

Eficacitatea protestelor a convins, la acel moment, tot mai multă lume că implicarea civică nu este o acţiune în zadar. Manifestări diverse s-au înregistrat, de atunci, şi în alte cazuri, pentru alte probleme importante (spre exemplu: Pungeşti şi problema gazelor de şist sau problema poluării cu formaldehidă de la Sebeş ori tăierile ilegale de păduri). Un aspect important în legătura dintre jurnalism şi spiritul civic a fost marcat, cu ocazia acestor manifestări: apariţia jurnaliştilor – activişti, care şi-au asumat o cauză sau alta şi au participat direct la acţiuni de tip protest sau alte feluri de acţiuni desfăşurate pentru susţinerea cauzei, pe lângă a scrie despre subiect (Think Outside the Box, Casa Jurnalistului, Vice, România Curată etc.).

Apariţia jurnalistului – activist marchează o etapă nouă în presa românească şi ridică, totodată, o  întrebare dificilă: cum poţi rămâne obiectiv (obiectivitatea fiind o condiţie necesară jurnalismului corect) şi să scrii obiectiv atunci când eşti implicat într-o cauză sau o susţii în mod activ? Răspunsul poate veni din istoria altor instituţii media (considerate modele ale presei internaţionale, precum Radio BBC sau The New York Times), care, la un moment dat sau altul, au ales să susţină public o anumită cauză, un anumit partid sau un anumit candidat politic, reuşind să păstreze echilibrul comunicării şi să nu piardă încrederea cititorilor.

Sau răspunsul poate veni din constatarea (fie ea şi empirică) a inegalităţii reprezentativităţii pe piaţa media din România: când vocea intereselor economico – politice este mai puternic exprimată în media decât vocea cetăţenilor, înseamnă că media are o problemă, iar publicul se va orienta către acele instituţii media, fie ele şi de nişă, care vor arăta că sunt în primul rând orientate către interesul cetăţeanului şi către acei jurnalişti care vor demonstra că sunt, în primul rând, cetăţeni.

În aceste condiţii, nu este greşit să afirmăm că presa independentă din România ultimilor ani a avut de câştigat tocmai prin asumarea civismului. La rândul lor, instituţiile media mainstream    s-au văzut nevoite să se reîntoarcă la cetăţean (cel puţin de faţadă, cel puţin pentru o vreme), când au sesizat că vocea străzii nu mai poate fi ignorată. Însă ceea ce descriem aici se aplică mai cu seamă marilor oraşe ale României, populaţiei din zonele intens urbane sau chiar mici – urbane, dar mai puţin sau deloc populaţiei rurale.

În mediul rural, implicarea civică are alte valenţe şi preocuparea pentru civism este un concept încă îndepărtat. Consumul de presă de televiziune este cel mai ridicat în mediul rural, în vreme ce consumul de presă independentă, care apare mai ales online, este redus sau chiar zero. Vorbim, mai cu seamă, de segmentul de populaţie predominantă în mediul rural, cu vârsta peste 40 de ani. Din acest motiv, participarea locuitorilor din mediul rural la manifestaţii civice este în general redusă, izolată şi, când este semnificativă, are legătură doar cu problemele strict legate de activitatea agricolă, a fermierilor, a crescătorilor de animale, a apicultorilor etc.

Aceleaşi mişcări civice despre care aminteam au scos în faţă şi cetăţeanul-jurnalist din România, devenit o realitate pe care presa de tip „tradiţional” nu o mai poate ignora. Cetăţeni cu spirit civic, cu mijloace tehnice moderne la îndemână (un telefon inteligent, care însumează cam toate ustensilele necesare jurnalistului: aparat de înregistrare, aparat foto, cameră video, instrument de redactare), au reuşit să ofere, tot prin intermediul internetului, subiecte şi teme care ar fi putut trece neobservate de presă (fie din lipsa interesului, fie din lipsa resurselor umane, mai cu seamă). Vigilenţa acestor cetăţeni – jurnalişti (fie ei şi ad-hoc) a făcut ca jurnalismul cetăţenesc din România să intre într-o nouă etapă.

Vorbim de un tip de jurnalism manifestat într-o formă alterată în primii ani de după momentul 1989 şi care abia din anul 2000 încoace a început să prindă contur în termenii standardelor deja ridicate de jurnalismul cetăţenesc din Occident. Un articol din anul 2006 al publicaţiei Wall Street amintea că, în lume, „în zona online există deja comunităţi-mamut de cetăţeni-jurnalişti, de la cele formate în jurul unor personalităţi controversate, precum Drudge Report, până la redacţii disparate, cu zeci de mii de membri, cum este publicaţia coreeană OhMyNews sau cele de natură enciclopedică, precum Wikipedia.org”.

Scopul jurnalismului cetăţenesc a fost de la început simplu şi clar: să ofere informaţii după criterii jurnalistice, corecte, relevante, necesare, dar neafiliate intereselor vreunui grup media, vreunei instituţii de presă cu o anumită agendă, în funcţie de susţinerea sa. Tot Wall Street identifică apariţia jurnalismului cetăţenesc în România în forma sa „adaptată specificului local” în primii ani de după 1989, prin scrisorile trimise de cititori redacţiilor şi publicate în multe ziare – cazul exemplu fiind cel al publicaţiei Academia Caţavencu, care îşi baza o parte din conţinut pe ceea ce trimiteau cititorii.

„Moda scrisorilor de la cititori a dispărut, însă, rapid, iar participarea cetăţenilor la informarea în masă a dispărut până în urmă cu câţiva ani, când, mulţumită Internetului, au apărut publicaţii independente precum IndyMedia Romania, cunoscută pentru sprijinul său faţă de cultura protestatară, câteva bloguri şi forumuri de discuţii relevante, iar – mai nou – unele platforme de comunicare între jurnalişti sau între cetăţeni şi autorităţi”. (Wall Street)

Publicaţia amintită conchidea, însă, că, la momentul analizei, traficul pe blogurile cetăţenilor-jurnalişti era prea scăzut pentru a se vorbi despre o „reală informare în masă”[ix]. Însă, la aproape zece ani distanţă de la acel articol, iată că presa independentă şi jurnalismul cetăţenesc în special practicate cu ajutorul social media au reuşit nu doar să devină surse reale de informare pentru public, ci chiar şi pentru media mainstream. Influenţa şi importanţa mişcării de jurnalism cetăţenesc din acest moment din România sunt două aspecte de studiat şi analizat prin lucrări mai aprofundate, ele reprezentând un factor definitor al evoluţiei societăţii româneşti din ultimii zece ani.

La nivel global, mişcarea cunoscută sub numele de „jurnalism cetăţenesc” a apărut, ca formă coagulată şi recunoscută, cu susţinere academică, după alegerile prezidenţiale din SUA din anul 1988 şi a reprezentat o reacţie la scăderea accentuată a încrederii publicului în marile trusturi de presă care deţineau monopol asupra informaţiei. Aceste trusturi au fost primele care au criticat apariţia jurnalismului cetăţenesc, acuzând „lipsa de obiectivitate”. Însă această formă de jurnalism participativ a devenit tot mai puternică şi a crescut tot mai mult odată cu apariţia Internetului, iar opoziţia la adresa sa a pălit, încetul cu încetul. Blogurile, aceste „ziare” (jurnale) personale susţinute de diverşi utilizatori de internet, au devenit un mediu recunoscut de informare, ajungând chiar sursă pentru canalele media de tip mainstream.

Există, însă, şi o latură periculoasă a jurnalismului cetăţenesc, care trebuie evitată, consideră Tyler Mahoney, autor care semnează în publicaţia The Huffington Post. „În timpul uraganului Katrina, cetăţenii jurnalişti s-au dovedit esenţiali în oferirea informaţiilor reale din New Orleans; să ai ştirea de la faţa locului poate fi dificil, când faţa locului este sub apă. Când uraganul Sandy a lovit coasta de est şi, la fel ca în cazul Katrina, publicaţiile şi posturile de televiziune au avut probleme în a trimite reporteri la faţa locului, în zonele cele mai afectate de furtună, acestea au fost nevoite să se bazeze pe informaţii livrate de jurnaliştii cetăţeni, pe Twitter sau fotografii de pe Instagram. Însă, în acest caz, au fost livrate informaţii alarmiste, care mai degrabă au dezinformat şi au alimentat zvonuri periculoase, pentru că nu au fost verificate”, scrie autorul citat.

„Este o chestiune de etică jurnalistică: acurateţea ştirilor rămâne cel mai important lucru, chiar şi în – sau mai ales în – situaţii critice, în cele mai grave împrejurări. Chiar şi când situaţia este extrem de dificilă, nu există scuze pentru agenţiile de ştiri să coboare standardele. Jurnaliştii nu trebuie să fie drăguţi. Adevărul nu este un act de politeţe. Cetăţenii jurnalişti trebuie să înţeleagă şi ei că se pot desprinde cinci minute de Twitter ca să dea un telefon sau două şi să facă o mică investigaţie. În calitate de cetăţean jurnalist trebuie să te întrebi dacă ceea ce ai aflat este cu adevărat o ştire? Ai măcar două surse? Sunt credibile aceste surse? Ai dovezi care să susţină informaţia? Dacă nu respecţi aceste reguli simple, nu faci decât să aduci un deserviciu”, consideră Tyler Mahoney[x].

În aceste condiţii, rămâne deschisă discuţia: cum abordăm cel mai corect problemele cetăţeneşti, ca jurnalişti sau cum acţionăm, în calitate de cetăţeni – jurnalişti, când vrem să transmitem lumii o problemă, o situaţie care necesită rezolvare? Principiul de bază care trebuie să primeze este cel al acurateţei informaţiei, care trebuie verificată din minim două surse, aşa cum s-a discutat şi la primul curs din seria atelierelor TOTB incluse în proiectul „Jurnalist în curtea şcolii„.

Note bibliografice:

[i] Wikipedia

[ii] Idem

[iii] „Media şi construcţia societăţii civile postcomuniste – termeni şi condiţii ale implicării civice online”, Teză de doctorat, Bianca Marina Mitu, Universitatea Bucureşti, 2013

[iv] Idem

[v] Idem

[vi] Idem

[vii] Foto „Uniţi Salvăm”, TOTB, 2013

[viii] Legea pentru exploatarea aurului la Roşia Montană a fost respinsă irevocabil

[ix]  Cetăţenii ziarişti intră în rândul lumii,Wall-Street, 2006

[x] Netăţenii şi jurnalismul participativ, TOTB, 2015