Jurnalism multimedia: De la camerele HD, la picturile rupestre

Niciodată în istorie, nu am avut la dispoziție atâtea modalități de a spune o poveste. Timp de mii de ani, oamenii și-au transmis unii altora informații vorbindu-și pur și simplu, în absența unei limbi scrise, sau pictând pe pereții peșterilor. Ne putem imagina cum, în urmă cu peste 17.000 de ani, oamenii care trăiau pe teritoriul actual al Franței, adăpostindu-se în peșterile cunoscute azi sub numele de Lascaux, au simțit impulsul de a picta pe ziduri animale, figuri umane și simboluri abstracte. 

Detaliu din picturile rupestre de la Lascaux
Detaliu din picturile rupestre de la Lascaux

Dacă vreți ca, înainte să mergeți mergeți mai departe, pe firul roșu al jurnalismului, să călătoriți înapoi în timp și să intrați mai bine în pielea primilor oameni care au realizat picturile din peșteri, dați un clic mai jos și urmăriți documentarul Cave of Forgotten Dreams, realizat de Werner Herzog.

Dorința de a le comunica celorlalți lucruri importante din viețile noastre – o zi de vânătoare sau, în zilele noastre, o idee care ne deschide mintea – există dintotdeauna înrădăcinată în felul de a fi al speciei umane. Am putea spune, la urma urmei, că în fiecare din noi ”doarme” un povestitor înnăscut, care, într-un context sau altul, poate alege să-și pună dorința de a povesti lumea prin jurnalism.

Apariția limbajelor scrise – primele scrieri sumeriene datează de acum peste 5.000 de ani – a schimbat radical felul în care oamenii fac să circule informația. Dintr-o dată, poveștile despre viețile altor oameni și altor lumi puteau rămâne înscrise pe un suport solid. Mai întâi în piatră și în metal, materiale grele și rezistente, care să asigure persistența mesajului. Unul dintre cele mai răspândite astfel de suporturi era tableta, folosită în special de poporul caldeean, cu câteva sute de ani înainte de Hristos, o plăcuță de lut pe care erau gravate litere, ale cărei formă și funcție au inspirat numele tabletelor pe care le folosim azi, conectate la curent electric.

Inscripție în limba sumeriană
Inscripție în limba sumeriană

Apoi, oamenii au început să scrie pe piei de animale, pe papirusuri și pergamente, pe hârtie din ce în ce mai subțire. Papirusul egiptean, de altfel, era o rolă dintr-un material vegetal asemănător hârtiei, pe care cititorii îl derulau așa cum noi derulăm azi, dar virtual, informațiile de pe ”peretele” de Facebook. Important însă era că, odată cu scrisul, realitatea descrisă prin șiruri de litere putea fi oricând verificată ”la sursă”, iar informațiile nu mai depindeau exclusiv de memoria și imaginația oamenilor care, timp de mii de ani, le-au transmis mai departe exclusiv pe cale orală.

Jurnalistul polonez Ryszard Kapuściński vorbește în cartea Călătorind cu Herodot despre cel considerat ”părintele istoriei”, grecul Herodot, ca fiind primul autor de reportaje din istoria omenirii. În singura lui scriere care a supraviețuit, Istorii, Herodot trece în revistă observațiile sale directe și preluate de la alții, documentate prin propria experiență și prin dialogul cu oamenii, diversitatea culturală, etnică și socială a vremurilor în care a trăit (s-a născut în secolul V î.e.n.). Lucrarea lui Herodot era scrisă, pe vremea când nu se foloseau semne de punctuație, pe câteva papirusuri despre care celebrul jurnalist polonez susține că ar cuprinde primele mostre de reportaje jurnalistice avant la lettre.

Herodot a fost copilul culturii sale și al climatului plăcut oamenilor, în care această cultură s-a dezvoltat. Este cultura meselor lungi și ospitaliere, la care te așezai la grămadă, în serile calde, ca să mănânci brânzeturi și măsline, să bei un vin rece și să stai de vorbă. Tocmai acest spațiu deschis, neîngrădit de ziduri, pe malul mării sau în vârf de munte, dă frâu liber imaginației. […]

Citindu-l pe Herodot, avem impresia că a participat bucuros la asemenea banchete și a fost în aceste momente un harnic și atent auditor. Trebuie să fi avut o memorie fenomenală. Noi, oamenii de astăzi, răsfățați de cuceririle tehnicii, suntem niște schilozi ai memoriei și cădem în panică dacă n-avem la îndemână o carte sau un computer. Dar chiar și azi putem ajunge la societăți în care se vede în continuare cât de neverosimil de cuprinzătoare este mintea umană. Și tocmai în lumea acestei memorii a trăit Herodot. Cartea era o mare raritate, inscripțiile pe pietre și pe ziduri, și mai rare.

Erau oameni și-și comunicau tot timpul unul altuia prin contact direct, față-n față. Omul, ca să existe, trebuia să simtă alături de el un alt om, trebuia să-l vadă și să-l audă – nu exista altă formă de comunicare și, deci, nici o altă posibilitate de viață. Această civilizație a transmiterii orale îi apropia. […] – Ryszard Kapuściński, ”Călătorind cu Herodot”

Următorul salt evolutiv uriaș al transmiterii informației l-a făcut un german cu nume foarte lung, Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg, la origine fierar și bijutier, care a inventat mașina de tipărit. În 1439, Gutenberg a fost primul din Europa care a folosit presa tipografică mobilă și care a creat cerneluri noi, grație cărora s-a dat startul unei revoluții care ne influențează în mod decisiv viețile. Pe seama invenției lui Gutenberg sunt puse începutul și dezlănțuirea comunicării în masă, dezvoltarea fără precedent a cunoașterii și democratizarea accesului la informație.Dacă sunteți curioși despre implicațiile acestei invenții prin care Gutenberg avea să schimbe, fără să știe, cursul istoriei, puteți citi sau măcar răsfoi cartea Galaxia Gutenberg, scrisă de de canadianul Marshall McLuhan.

Gravură imaginată după o zi de lucru la presa lui Gutenberg
Gravură imaginată după o zi de lucru la presa lui Gutenberg

Cu greu ne putem imagina acum senzația oamenilor care, după epoci când multiplicarea informațiilor presupunea munca nesfârșită a unor oameni care copiau, de mână, volume întregi. Dintr-o dată, cărțile puteau fi tipărite în foarte scurt timp în multe exemplare, puteau circula de la un om la altul, de la o cultură la alta. Dintr-o dată, acea Șeherezadă care, într-o măsură sau alta, trăiește în fiecare individ și povestește fără oprire, se putea adresa unui număr mare de oameni, care la rândul lor îi puteau transmite mesajele mai departe. Dacăă facem un experiment mental, într-o lume în care Gutenberg și alți inventatori nu ar fi existat, în acest moment ar fi trebuit să scriu de mână toate aceste cuvinte și v-aș fi rugat pe fiecare dintre voi să le transcrieți  – tot de mână.

De la presa tipografică, până la prima mașină de scris larg răspândită, care a adus scrierea și mai aproape de oameni, au trecut vreo 400 de ani. De-a lungul istoriei, se estimează că, în diferite epoci, au existat 52 de oameni care au inventat dispozitive asemănătoare mașinii de scris, dar abia în 1868, trei americani au inventat o mașină de scris care avea să fie comercializată la scară largă.

Unul dintre primele modele de mașini de scris Remington (1889)
Unul dintre primele modele de mașini de scris Remington (1889)

Firma  E. Remington and Sons, recunoscută pentru producția de mașini de cusut, a lansat pe piață mașinile de scris ale căror litere au fost pentru prima oară aranjate pe tastatură la fel cum le avem și noi azi, pe telefoanele mobile sau laptopuri. Așa-numitul model QWERTY, după cum se succed literele de pe primul rând, s-a dovedit atât de eficient, încât a fost împrumutat de mulți producători, iar în zilele noastre, schimbarea acestei ordini ne-ar perturba considerabil obișnuințele de scriere.

Dacă în ceea ce privește informația scrisă, istoria și-a găsit mai repede mijloace mai variate de a o întipări și transmite, captarea imaginilor a presupus un proces mai complicat din punct de vedere tehnic. Chiar dacă azi, în epoca selfie-urilor, fotografia este una dintre cele mai banale operațiuni, posibilă cu dispozitive care ne încap în buzunare, în spatele acestui privilegiu de a surprinde realitatea din jur stă un lung șir de invenții. Încă din jurul anului 1000, oamenii de știință și-au pus problema imprimării imaginilor pe suport fizic, iar timp de câteva secole, mai mulți matematicieni și fizicieni au încercat să imagineze soluții pentru această problemă. În 1685, germanul Johann Zahn a publicat un tratat în care descria modele de ”camere obscure”, ”lămpi magice”, lentile și telescoape, dar a mai fost nevoie de încă 150 de ani până când ideile lui să fie posibile în practică.

”Vedere de la fereastră” - prima fotografie păstrată din istorie, realizată de Joseph Nicéphore Niépce în 1826 sau 1827
”Vedere de la fereastră” – prima fotografie păstrată din istorie, realizată de Joseph Nicéphore Niépce în 1826 sau 1827

Francezul Louis Daguerre este considerat pionierul fotografiei de azi, în 1839 inventând dagherotipul, un dispozitiv cu ajutorul căruia s-au creat primele fotografii reușite. Pe vremea lui Daguerre, în aparat erau introduse plăcuțe de cupru argintat, tratate cu vapori de iod, pentru a deveni sensibile la lumină, iar după ce erau expuse, puteau fi developate în întuneric, cu vapori de mercur.Mai multe informații despre istoria fotografiei, puteți afla de aici: pe Enciclopedia Britannica.

Adevărata ”explozie” a fotografiei a început însă odată cu aparatele produse de americanul George Eastman, care a produs filme fotografice și a lansat în 1888 o cameră simplu de folosit, de mici dimensiuni, numită ”Kodak.” De când au avut la dispoziție unelte accesibile pentru a susprinde aspecte din propriile vieți, oamenii nu s-au oprit din fotografiat. Astăzi, se estimează că există în lume peste 2.6 miliarde de telefoane cu cameră foto, iar în oricare două minute, se fac mai multe fotografii decât s-au făcut în tot secolul al nousăprezecelea. Pe Facebook, oamenii încarcă lunar circa 6 miliarde de fotografii.

De la surprinderea imaginilor, la înregistrarea imaginilor mișcătoare, n-a fost decât un pas. La sfârșitul anilor 1800, mai mulți europeni au inventat dispozitive considerate azi strămoși ai actualelor camere de filmat. Istoria însă i-a consemnat pe frații Lumiere ca inventatori ai cinematografiei, care și-a primit numele chiar după invenția lor.

Cinematograful, dispozitivul inventat de frații Lumiere, din care au evoluat camerele video de azi
Cinematograful, dispozitivul inventat de frații Lumiere, din care au evoluat camerele video de azi

Cinematograful era o cameră de filmat, care funcționa totodată și ca proiector de film, cu ajutorul căruia a fost înregistrat primul ”film” cunoscut azi. ”Muncitori ieșind de la fabrica Lumiere din Lyon” este o secvență alb-negru, mută, de 46 de secunde, pentru realizarea căreia frații Lumiere au folosit 17 metri de film de celuloid:

De asemenea, unul dintre primele filme de succes ale lumii, ”Voyage dans la lune” (”Călătorie pe lună”), realizat de Georges Melliers în 1902, poate fi urmărit integral aici:

Odată ce-au avut la îndemână tiparul, iar apoi mașina de scris, iar apoi camera foto, urmată de cea video, oamenii nu s-au oprit nicio secundă din a documenta și comenta lumea din jur. De la marile domenii de interes, cum sunt religia, științele sau istoria, atenția s-a orientat treptat spre cele mai ”înguste” crăpături ale vieții cotidiene. Iar odată ce accesul la educație și cunoaștere a crescut, iar cererea pentru mijloace de comunicare a dus la scăderea prețurilor pentru aceste dispozitive, informația a scăpat de sub marile monopoluri. Într-un cuvânt, s-a democratizat, cu mijloace de comunicare din ce în ce mai variate, mai rafinate, mai fidele și mai simplu de folosit.

O ediție din 1609 a ziarului german ”Relation”
O ediție din 1609 a ziarului german ”Relation”

Cărțile de istorie susțin că primul ”ziar” publicat vreodată în lume ar data dinaintea erei noastre, când la Roma ar fi apărut, în anul 59 î.e.n., ”Acta diurna.” Însă, potrivit World Asssociation of Newspapers, primul ziarul recunoscut ”cu acte-n regulă” ar fi ”Relation aller Furnemmen und gedenckwurdigen Historien” (O colecție de știri memorabile și distinse”, apărut în 1605, în orașul Antwerp, din Belgia zilelor noastre.

hCa să înțelegem mai bine acest drum, trebuie să călătorim înapoi în timp. Să zicem, în urmă cu 479 de ani, la curtea regelui Henric al VIII-lea, care atunci când nu petrecea timp cu una din cele șase soții pe care le-a avut, când nu scria și nu compunea muzică, punea la cale reforme importante ale Angliei. Dacă despre faptele și personalitatea lui putem afla informații de la istorici, care au ținut cronici minuțioase, dar adesea și supuse erorii, interpretării și inexactității, faptul că știm cum arăta acest rege i se datorează unui pictor. Hans Holbein cel Tânăr, fiul lui Hans Holbein cel Bătrân (desigur :) ) a fost numit pictor de curte în 1536, iar un an mai târziu a finalizat celebrul portret al lui Henric al VIII-lea. Bine înfipt pe picioarele acoperite în ciorapi albi, cu sabia, coroana și sceptrul din dotare, regele aspru criticat pentru egoism și o viață desfrânată a rămas, până în zilele noastre, întipărit în memoria colectivă datorită acestui tablou. Lucrarea însă, adesea considerată o operă de propagandă – fiindcă îl face pe Henric mai impunător -, a fost distrusă într-un incendiu, iar de atunci a supraviețuit doar prin cópii.

În fața acestui șir de evenimente și supus hazardului, conservarea și transmiterea unor informații de-a lungul timpului era un proces extrem de complex, ale cărui verigi se bazau mult pe subiectivitatea pictorilor, scriitorilor și istoricilor implicați. E important să conștientizăm rădăcinile transmiterii informațiilor, mai ales azi, când omniprezența uneltele simplu de folosit, care să încapsuleze și să multiplice informația, ne poate crea impresia că ”așa a fost dintotdeauna.” Dacă, de exemplu, un jurnalist ar vrea să se documenteze despre viața lui Henric al VIII-lea, va trebui s-o facă prin ochii lui Hans Holbein cel Tânăr și ai cronicarilor vremii. Dar dacă ar vrea să de documenteze despre Obama, are la dispoziție sute de mii, dacă nu chiar milioane de fotografii (realizate de fotografi oficiali, de jurnaliști, dar și de simpli cetățeni care l-au întâlnit). Acestora, li se adaugă nenumărate articole, relatări, opinii și fapte indexate de motoarele de căutare, astfel încât ne putem face o părere mai bine conturată despre preșdintele american, tocmai datorită multitudinii de informație. La o căutare pe Google după numele lui Obama, motorul de căutare arată, în 0,62 secunde, 492 de milioane de rezultate.

O provocare asociată însă bogăției de informație este discernerea surselor, dublată de găsirea unor formule convingătoare de a spune povești reale, dar atrăgătoare pentru public. Totodată, multe surse sunt înșelătoare, altele incomplete sau incorecte, iar până și publicațiile de prestigiu au avut bătăi de cap pe marginea farselor – așa-numiteke hoaxNiciodată în istorie, oamenii nu au fost ”bombardați” cu atâta informație, spusă pe atâtea căi – text, fotografie, audio, video, animație etc. Tocmai de aceea, jurnalismul se află într-o continuă reinventare, iar jurnaliștii trebuie să stăpânească din ce în ce mai multe abilități pentru a găsi formula potrivită pentru poveștile lor.

În zilele noastre, în care atenția este constant asaltată de numeroși stimuli – vizuali, auditivi etc. – și prin urmare modificată, jurnalismul se adaptează noilor configurații, inovând continuu la nivelul formei. Dacă primele publicații ilustrate, posibile în secolul al XIX-lea, când tehnologia făcea posibile captarea de imagini, imprimarea și copierea rapidă și distribuirea eficientă a informației, apelau la gravuri și desene, Illustrated London News avea să schimbe radical fața presei. În timpul Războiului din Crimeea, această revistă săptămânală a publicat, pentru prima oară, o mostră de fotojurnalism: fotografii realizate pe front de Roger Fenton, considerat părinte al fotojurnalismului și al fotografiei de război.

Fotografie realizată de Roger Fenton pe frontul din Crimeea, în 1855
Fotografie realizată de Roger Fenton pe frontul din Crimeea, în 1855
Carol Szathmari, autoportret, circa 1850
Carol Szathmari, autoportret, circa 1850

Printre primii fotografi de război s-au numărat și scoțianul William Simpson, americanul Mathew Brady și austro-ungarul Carol Szathmari. Acesta din urmă a documentat războiul ruso-turc, mergând pe front alături de un mic vagon special, în care era amenajată o cameră obscură, pentru developarea plăcilor fotografice. În 1854, a mers în orașul Oltenița, unde a fotografiat artileria turcă, fiind confundat de soldații turc cu un spion rus. Scăpat de gloanțele turcilor, fotograful cunoscut sub numele românizat de Carol Popp de Szathmary a devenit apoi fotograful oficial al lui Alexandru Ioan Cuza și al regelui Carol I. Fără îndoială, unul dintre cei mai cunoscuți fotografi de război avea să fie Robert Capa, născut la Budapesta. Capa a fotografiat războaie din mai toate colțurile lumii, ba chiar și-a găsit sfârșitul în 1954, în timp ce fotografia pentru revista Life Primului Război din Indochina. Cu șapte ani înainte să calce pe mina ucigașă, fotograful co-fondase celebra agenție de fotografie Magnum Photos, unul dintre cele mai rezonante nume din istoria fotografiei până în ziua de azi.

”Ziua cea mai lungă” - Debarcarea din Normandia (iunie 1954), fotografiată de Robert Capa
”Ziua cea mai lungă” – Debarcarea din Normandia (iunie 1944), fotografiată de Robert Capa

Tot în jurul războiului se concentrează și unul dintre primele buletine de știri televizate, când, în 1941, postul Columbia Broadcasting System (CBS) din New York a prezentat o intervenție informativă în ziua bombardării Pearl Harbour. Știrile TV au pătruns pentru prima oară, în mod constant, în casele americanilor, odată cu Television Newsreel de la NBC, în 1948, la scurt timp apărând alături de unele din primele reclame televizate, la țigări Camel.

Mai jos, puteți urmări înregistrarea primei transmisiuni televizate din Statele Unite, realizată în 1936:

De la primele fotografii alb-negru din ziare și de la buletinul TV lent, în care prezentatorii fumau nestingheriți, până la prezentul accelerat, în care abia ne mai descurcăm între atâtea canale de informație, a fost un lung și continuu flux de știri, articole, materiale jurnalistice audio și video, care au înregistrat și comentat în timp real lumea din jur, pătrunzând în cotloane din ce în ce mai ascunse. Dacă la început, televiziunea reda, înainte de toate, evenimentele importante ale societății, într-un cadru formal, azi camera pătrunde în detaliile cele mai intime din viețile unor oameni obișnuiți, chiar marginali.

Desigur, apariția și dezvoltarea exponențială a Internetului a însemnat explozia tehnologiilor de comunicare și apariția unor mijloace de o complexitate fără precedent, iar odată cu răspândirea dispozitivelor mobile de comunicare, cetățenii au căpătat o putere monopolizată până nu demult de cei care dețineau resursele necesare. Chiar dacă informația pare azi o banalitate, cu atât mai important e să ne dăm cu toții seama de importanța gestului de a genera și propaga informație. Fiindcă ea construiește realitatea în care ne mișcăm, iar dacă în viitorul foarte îndepărtat urmele noastre informaționale vor mai persista, oamenii viitorului ne vor descifra prin intermediul lor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *