FOTO O fotografie trebuie să spună o poveste

Voi ce anume fotografiați cel mai des pe telefon? i-am întrebat pe cei 15 elevi care și-au pus sâmbăta la bătaie pentru al doilea atelier de ”Jurnalist în curtea școlii.” Nu m-am îndoit pentru o secundă că cele mai prezente vor fi autoportretele. Dar dincolo de selfie-uri, elanul de a răspunde s-a domolit. Pe următoarele locuri urmau pozele cu prieteni și familie, amintirile de vacanță, apoi, izolat, peisaje, animale și, într-un singur caz, detaliile de arhitectură. Azi, când în doar 3 minute se fac mai multe fotografii ca în tot secolul al XIX-lea, principalul foto-interes al adolescenților pare să fie, de departe, propria persoană. 

”Numai pe un telefon, eu am vreo 800 de poze cu mine,” spune Geanina, care, când prinde obiectivul camerei îndreptat spre ea, zâmbește. Când vorbim despre încadrarea imaginilor, Geanina explică foarte clar care sunt regulile pe care le urmează: ”Dacă nu-s îmbrăcată cu haine care să-mi placă, îmi fotografiez numai capul. Și, dacă mă duc la vreo prietenă și văd că, de exemplu, pe jos e mai mizerie, nu las să se vadă în poză.” La fel, mulți alții dintre noi, cei care nu suntem fotografi profesioniști, încercăm să înfrumusețăm realitatea în fotografii, să-i aprindem culorile prin filtre, să găsim un unghi mai original, să surprindem o expresie care învinge banalitatea.

Despre pașii pe care îi putem face de la aceste impulsuri, la primele tentative de fotojurnalism, am discutat la cel de-al doilea atelier ”Jurnalist în curtea școlii”, cu Vlad Petri, fotograf și documentarist, și Ioana Moldovan, fotojurnalist. Pe ecranul de proiecție de la CARE Cafe s-au succedat scene din știe ce colț al României, fie că e vorba de aglomerația Bucureștiului, sărăcia unui sat uitat de autorități sau liniștea unei stațiuni, imagini din Ucraina, Turcia, Siria, Tajikistan sau Croația, surprinse de Vlad și Ioana în proiectele lor.

Am povestit împreună despre încrederea pe care fotograful trebuie să și-o câștige în rândul comunității unde se află pentru documentare, despre cazurile în care e nevoie să ceri aprobarea persoanelor pe care vrei să le fotografiezi sau, dimpotrivă, despre momentele în care prețul unei imagini puternice se bazează mult pe viteza de reacție.

În mijlocul unui grup de copii și tineri pentru care fotografia e un instrument de auto-cunoaștere, imaginile realizate de Vlad și de Ioana  au avut rolul de a deschide universul de interese și preocupări. Pentru că, înainte de toate, fotojurnalismul este despre ceilalți, despre lumea care ne înconjoară, pe care cel sau cea din spatele obiectivului le oferă mai departe oamenilor, pentru a-i face să înțeleagă mai bine povești de viață și probleme sociale. Pentru a reuși acest lucru, atât Vlad, cât și Ioana, sunt de părere că o fotografie trebuie, înainte de toate, să spună o poveste.

”O fotografie ca de buletin nu poate transmite prea multe emoții,” le-a explicat Ioana copiilor, astfel încât e nevoie să surprinzi contextul în care se află persoana respectivă, s-o urmărești în mediul ei și ”să decupezi” din realitate situații care vorbesc de la sine, fără prea multe explicații. Trezirea emoțiilor și a empatiei sunt, la rândul lor, foarte importante în fotojurnalism, al cărui scop ultim este, în ultimă instanță, să aducă o schimbare pozitivă. O fotografie reușită poate schimba mentalități, atitudini și vieți.