Din școală scapă cine poate

Nu mi-a plăcut niciodată la școală. Din cei 18 ani pe care i-am petrecut stând în diferite bănci, mulți i-am petrecut învățând de frică, apoi am ajuns să învăț, selectiv, de plăcere. De curând, m-am întors la școală și, împreună cu colegii mei, am lucrat cu 15 elevi de școală generală și de liceu, la câteva ateliere de jurnalism.  După ce le-am ascultat tuturor poveștile, nu mă gândesc decât că am avea mare nevoie de un parlament al copiilor.

IMG_8180

de Andra Matzal

Indiferent unde învață, la școli din Ferentari sau la colegii naționale din centrul Bucureștiului, elevii pe care i-am cunoscut se plictisesc la școală. Pentru cei mai mulți dintre ei, școala e un fel de rău necesar, pe care, de bine, de rău, trebuie să-l accepte, în speranța că promisiunile despre viitoruri împlinite vor fi adevărate. Ca să înțelegem unde se înfig rădăcinile plictiselii, e nevoie doar să deschidem un manual, la întâmplare, să ne imaginăm cât mai fidel poveștile cu profi spuse de copii și apoi să purtăm o discuție pe bune, despre ce-i interesează pe fiecare dintre ei. Între paginile manualelor și mintea elevilor se cască aproape invariabil un hău.

În rândul celor de la licee cu ștaif, cărțile se încăpățânează, în limbajul lor de lemn greoi, să astupe cu informații și clișee orice colțișor de memorie prin care ar putea intra lumina, în timp ce adolescenții, cu setea lor updatată, vorbesc liber și viu despre lumea pe care vor s-o cunoască și altfel decât teoretic. Presați de părinții care-i vor fabrici de note bune, presați de profesori cocoșați de birocrație, presați de testări și simulări, ei învață pe bandă rulantă și așteaptă ca totul să se termine, ca să-și poată vedea cu adevărat de viață. În cele mai multe cazuri, indecizia și ezitarea răspunsului la întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” sunt păcate capitale. Degeaba elevii de la Coșbuc sau Mihai Viteazul vorbeau despre feminism, discriminare, apărarea drepturilor, educație alternativă sau scriere creativă, dacă, în afara câtorva profesori-excepții, restul se feresc să iasă din tipare ca de zona crepusculară. Așa că viața acestor copii este în cu totul altă parte.

În ceea ce-i privește pe copiii de la școlile generale din Ferentari, cu care eu am lucrat îndeaproape, relația cu manualele indică cel mai bine felul în care sistemul actual de învățământ îi tratează pe copiii din zone defavorizate, cu probleme grave legate de segregare și sărăcie. Deși merg la școală, aproape niciunul dintre ei nu apucă vreodată să se bucure de asta: școala e unitatea de măsură a decalajului lor. Cei de la Clubul de Educație Alternativă, unde vin după ore copiii cu care am lucrat, nici măcar nu citesc cerințele exercițiilor din manuale, fiindcă sunt obișnuiți să nu înțeleagă ce li se spune în clasă.  Voluntarii de la Club investesc toată energia de care dispun pentru a-i ajuta pe elevi să reducă acest decalaj. Materia grăbită nu ține cont de nevoile fiecărui copil în parte, iar mașinăria preferă să producă repetenți și corijenți pe bandă rulantă decât să găsească alte căi de a le explica mai bine.

***

– Doamna, vrei să-ți spun ce temă am avut la română?, mă întreabă o fetiță cu mintea brici.

– Ce temă?

– Ne-a pus să scriem de 200 de ori întrebările la care răspunde SPAC.

– Da’ cine-i SPAC ăsta?

– Subiect, Predicat, Atribut, Complement.

– Și ai înțeles ce-i cu ele?

– Nu prea.

***

Ce-ați învățat la muzică?

– Simfonia lui Ludwig van Beethoven și Rapsodia lui Eminescu.

– A lui Enescu, vrei să zici.

– Enescu, Eminescu, nu-i totuna?

***

Pentru majoritatea copiilor din Ferentari care au venit la ateliere, a scrie e o treabă plicticoasă, o corvoadă strict asociată cu teme și lucrări de control. Invitându-i să scrie despre lumile lor, cu bune și cu rele, despre lucrurile care-i intersează și problemele de care se lovesc, aproape că i-am făcut să plonjeze într-o contradicție. ”Cum adică, să scriu așa despre mine?”. N-a fost deloc ușor să-i facem să accepte că scrisul e o unealtă prin care pot decupa realități din afara manualelor și a cărților devenite, prin aversiunea dobândită față de școală, înduioșător de irelevante. Pentru cineva care, de când se știe, s-a ocupat de scris și citit, faptul că educația standard poate ajunge să transforme scrisul și cititul într-un chin lipsit de noimă e o nedreptate uriașă. Când am reușit să ciuruiesc un pic haloul ăsta cenușiu al scrisului,  fiecare pagină acoperită cap-coadă cu litere, frumoase sau strâmbe, așezate corect sau scurtcircuitate de cratime rătăcite, m-a bucurat peste poate. Așa au ieșit la lumină frânturi de povești din realități care ajung mult prea rar la urechile noastre, fiindcă mâinile copiilor sunt înțepenite în penitența de a scrie de o sută de ori definiția familiei lexicale, iar gurile lor sunt îndemnate să recite savantlâcuri pe de rost.

Pentru elevi, scrisul a migrat, de altfel, dinspre hârtie spre ecran. Dacă pixul se mișcă împiedicat și fără prea mult chef, degetele fac break dance avansat pe tastaturi și touch-screen-uri, la pachet cu avalanșe de emoticoane care însuflețesc rândurile.

***

ai idee ce ți-ar plăcea să faci în viitor?

Sa devin medic

Nu stiu de care

emot

***

Din nou, în loc să accepte că așa arată noile forme de comunicare pentru cei care au acum 12 sau 18 ani, școala face adesea din tehnologie inamicul public numărul unu, care trebuie izgonit cu orice preț din sanctuarul cu termopane al claselor. Educația tehnologică se rezumă la Word și Powerpoint pentru cei care nu aleg să studieze la profilurile ”de real”, în vreme ce copiii și adolescenții se aruncă în infinitul digital folosindu-și doar intuiția. Dacă în spatele programelor s-ar afla niște specialiști cu adevărat vii, s-ar zbate din răsputeri să le dea elevilor măcar un toolkit minimal de orientare www. Le-ar spune, de pildă, că nu trebuie să-și strige în gura mare parola contului de Facebook, și astfel I. nu s-ar mai trezi cu contul spart, pe care intrusul să-i fi postat mesaje obscene. I-ar învăța, în joacă, să creeze sau să editeze un articol de Wikipedia, și astfel varianta românească a enciclopediei ar avea șanse să urce o treaptă a evoluției.

Refuzul școlii de a vorbi limba celor pe care îi învață, cu mijloacele pe care ei le folosesc deja nativ, e un gest de ignoranță căptușită cu frică. O frică pe care o împărtășesc, de asemenea, mulți părinți, pentru care internetul devine o entitate demonică, a cărei specialitate sadică e să-i strice pe copii. Interdicțiile pentru Facebook, tablete și telefoane sunt moneda șantajului aplicat ca pedeapsă, deși, cu puțin efort, toate acestea ar putea fi transformate în unelte, nu în arme.

În ultimele trei luni, de când ne jucăm de-a jurnalismul, mi-am făcut mulți prieteni. Unii dintre ei se zbat cu echilibristica notelor, ca să evite încă o corijență, alții se rușinează spunând că-s repetenți sau sunt, cu tot cu referate disciplinare, trecuți în categoria ”elevi-problemă”. Un puști de 14 ani din Ferentari a venit de două ori la ateliere proaspăt tuns – ca pedeapsă – de una din profesoare. Pentru a doua oară repetent, A. a strâns multe bile negre pentru comportament antisocial și are un istoric impresionant de jigniri și agresiuni din partea celor de la catedră. În fața tuturor formelor de violență, A. a învățat, cum zice el, ”legea junglei” și se apără cum poate. Urăște să meargă la școală, dar știe că asta trebuie să facă, dacă vrea să ia carnetul de conducere și să devină mecanic auto sau, mai nou, psiholog. Cu toate astea, A. e singurul care, atunci când copiii sporovăie între ei la ateliere, îi sâsâie să facă liniște: ”Nu vorbim când vorbesc alții, nu știți asta?”. Tot el, chiulangiu notoriu, participă nesmintit la atelierele de scris, pe care le umple cu istorii de cartier, multe din ele greu de încasat, pe marginea cărora filozofează cu o maturitate departe de vârsta lui.

Deși e foarte simplu să-i ”rezolvi” pe ”elevii-problemă” cu note mici la purtare, cu pedepse și umiliri, e cu atât mai greu să-i convingi apoi că școala are cu adevărat sens. Dacă, de la înălțimea celui care are puterea catalogului, îi numești pe elevi ”animale” și adesea îi tratezi ca atare, nu-i de mirare că ei vor căpăta fobii nu doar faţă de cel / cea care le predă, ci și de ceea ce le predă. Se chinuie să ia un 5 la mate și un 6 la română, deși educația nu e un joc de sudoku.  Pe toți acești copii, școala îi îndeasă la grămadă în oala cu ”loaze”, fără minimă curiozitate față de circuitele care aprind beculețe în mințile lor curioase și vulnerabile. Interesul acestor copii pentru ce se întâmplă în clase nu depinde decât aleatoriu de deschiderea câte unui profesor care nu joacă după reguli.

***

– M-a ridicat în picioare și – pot să zic cum m-a făcut? Mi-a zis ”căcat cu ochi” și că sunt un nimic în ochii lui. Și atunci, doamna, nu știu cum să spun, mi-a venit să mă duc la el și să-l bat. Dar i-am zis doar că are gard de spoitori în gură. Și așa am rămas repetent.

***

– Doamna s-a supărat că unii copii au lăsat mizerie în bănci și ne-a zis că toți pentru unu și unu pentru toți. După care ne-a dat tuturor cu țeava de pexal la palmă.

– Păi și voi n-ați fugit?

– Ce să fugim? Uneori ne încuie cu cheia.

***

Încă de când am început atelierul, nu m-am gândit decât că, în timp ce noi ne vedem de viețile noastre de adulți ocupați, care tind să uite prea repede că, la rândul lor, au fost adesea nemulțumiți de școală, toți acești copii sunt prizonierii unei inerții cu efecte deloc de ignorat. Elevii cei mai buni își văd liberi de drum, în vreme ce nenumărați alții orbecăie amețiți, fără să găsească urechi ciulite pentru ce au de spus. Din școală scapă cine poate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *