De-a jurnalismul

Din curtea unei vechi case boiereşti, unde se îmbină urmele trecutului cu mărcile prezentului, Bucureştiul unei sâmbete însorite de septembrie nu pare deloc agresiv, grăbit sau impersonal. Dacă ignorăm zgomotele utilajelor care sparg trotuarul în faţa casei, ne putem savura limonada ca şi când am fi undeva, în vacanţă. Dar timpul de răgaz este scurt: invitaţii noştri sosesc la timp. 15 elevi de la Colegiul Naţional George Coşbuc, Colegiul Naţional Mihai Viteazul şi de la Şcolile nr. 136 şi 147 din cartierul Ferentari au venit la primul atelier de jurnalism cetăţenesc din cadrul proiectului „Jurnalist în curtea şcolii”.

Faţă în faţă: pe de o parte, noi, jurnalişti obişnuiţi cu situaţii şi mai dificile, şi mai puţin plăcute, dar nu tocmai obişnuiţi cu copii și tineri; de cealaltă parte, ei, curioşi, ageri, hiperactivi. Cum îi facem să le placă? Oare vom reuşi să le captăm interesul? Vor fi captivaţi de jocurile de-a jurnaliştii sau îi vom plictisi? Întrebările ne rodeau pe dinăuntru şi cred că aveam noi emoţii mai mari decât ei. Dar cine a mai avut timp să se gândească la emoţii?! Ne-am aşezat pe scaune sau pe jos, într-o cameră a casei ce găzduieşte CARE Cafe, locul nostru de experimentare şi învăţare, timp de o lună.

Spaţiul încărcat de mărturiile unei istorii de alt secol – cărţi vechi, mobilier greu, soba de teracotă ce seamănă cu o veritabilă sculptură, tavanul decorat cu figuri şi dantelării complicate – a devenit rapid familiar, pentru toată lumea. Noi, „instructorii”, am realizat că avem o provocare complet diferită în faţă şi că va trebui să facem un exercițiu la care foarte rar ne supunem: să vorbim despre munca de jurnalist altfel decât suntem obișnuiți, unui public foarte tânăr, pentru care jurnalismul e doar un domeniu aflat la periferia ”privirii.” Ei, „cursanţii”, au înţeles că nu erau acolo pentru a asculta prelegeri didactice.

La finalul celor trei sesiuni de joacă şi discuţie, nu mi-am dat seama că timpul a trecut atât de repede. Energia celor mici, mai cu seamă, ne-a obligat să ne scotocim toate resursele şi ne-a extenuat, dar într-un sens cât se poate de bun şi frumos. Calmul şi siguranţa liceenilor, pe de altă parte, ne-au pus în gardă: ne-am simţit, la rândul nostru, analizaţi şi orice cuvânt scos pe gură trebuia bine cântărit. Scopul acestei prime întâlniri, dincolo de a ne cunoaşte, a fost să le stârnim interesul pentru ce înseamnă jurnalismul cetăţenesc şi să îi provocăm să se gândească la teme despre care le-ar plăcea să spună lumii, despre care le-ar plăcea să scrie. „Eu pot să desenez”, ne-a informat rapid Valentin, care şi-a demonstrat una-două talentul, pe carneţelul în care trebuia să ia notiţe.

Încălziţi de micile exerciţii jurnalistice pe care le-am făcut cu ei, s-au pus pe treabă şi ne-au oferit o gamă atât de variată de subiecte, încât ne-au uimit. Liceenii, pe de o parte, ne-au demonstrat că au, deja, interese clar conturate şi pasiuni definite, propunând subiecte din sfera culturii, artei, dar şi din zona sensibilă a stigmatului social asociat persoanelor supraponderale sau a feminismului. Colegii lor mai mici din Ferentari au adus la masa subiectelor probleme sociale extrem de dureroase, pe care ei le văd sau le trăiesc zi de zi: violenţa părinţilor, consumul de alcool sau droguri, abandonarea copiilor de către mame, lipsa respectului faţă de femei, divorţul.

Încetul cu încetul, pragul dintre „mici” şi „mari” s-a estompat. E drept, pe cei mici nu am reuşit să îi facem să ne spună pe nume. Am rămas, pentru ei, „doamna” şi „domnul”. Într-una dintre pauze, noi, „doamnele”, am fost invitate să fim parte dintr-un selfie, iar aplicaţia folosită de mica fotografă ne-a băgat un pic în ceață, fiindcă nu o cunoşteam. Aşa că n-a fost de mirare când Cătălina ne-a „admonestat” cu toată sinceritatea celor 11 ani ai săi: „Doamna, scuză-mă că-ţi zic, da’ parcă eşti din epoca de piatră!”. Ca nişte veritabile Wilma Flintstone şi Betty Rubble, am zâmbit în sinea noastră: deh, fiecare nouă generaţie are o altă viziune asupra epocii de piatră.

SONY DSC

De la provocarea să se autodescrie printr-un titlu de ziar (inventat pe loc), până la a face o plimbare prin curte şi casă şi a expune ce au observat, de la a discuta cum se face documentarea pentru un interviu, până la tema finală de a se intervieva unii pe alţii, 15 copii şi adolescenţi au început să descifreze „abc-ul” jurnalismului, într-o atmosferă pe care şi noi, adulţii, ne-am fi dorit-o, cândva, la cursurile pe care le-am urmat, în şcoală sau facultate. Ar fi trebuit, însă, să fiţi acolo şi să le vedeţi reacţia şi expresiile în momentul în care, pentru unul dintre exerciţii, le-am cerut să îşi imagineze că… nu există internet. Spre bucuria noastră, chiar şi cu internetul scos din ecuaţie, au găsit, fiecare, alte resurse de documentare prealabilă pentru un interviu cu o persoană, o personalitate sau un personaj preferat. Şi tot spre bucuria noastră, la ultimul exerciţiu, care a presupus muncă în echipă, cei mici au vrut să lucreze cu liceenii, colegii lor mai mari.

Timp de patru ore, am învăţat multe, în sâmbăta însorită de septembrie, unii de la alţii: elevii de şcoală generală, de la liceeni şi jurnalişti, liceenii, de la colegii lor mai mici şi de la jurnalişti şi, totodată, jurnaliştii au învăţat multe lucruri de la liceeni şi de la elevii de şcoală generală. Am descoperit personalităţi distincte şi stiluri care vor aduce o interesantă diversitate de articole în curteaşcolii.totb.ro.

Mai multe imagini de la primul atelier al proiectului „Jurnalist în curtea şcolii” puteţi găsi aici.

”Jurnalist în curtea școlii” este un proiect editorial realizat de Think Outside the Box şi co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Proiectul are doi parteneri esenţiali: Centrul CARE şi Policy Center for Roma and Minorities – Centrul de Educaţie Alternativă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *