Cum am învăţat că nu sunt ridicolă

Prima oră de teatru. Am intrat în cămăruță și am analizat dintr-o privire oamenii din ea: patru-cinci fete și tot cam atâția băieți. Toți cu o energie nebună, vorbeau tare, râdeau mult. Parcă, parcă m-aș fi băgat și eu în gașcă, să stau și eu tolănită pe un puf, sau înghesuită pe canapea lângă ceilalți, nu așa rigidă, și să râd cu poftă, dar asta era așa de complicat și oricum urma să începem. Nu mai bine mă duc eu într-un colțisor și mă prefac că am ceva interesant de făcut pe telefon? O strategie care a dat greş, pentru că o colegă m-a și întrebat: „Eşti supărată? De ce stai singură?”. E de ajuns o întrebare pentru ca atenția multora să fie îndreptată spre mine. Noroc că a apărut Amatis, profu’, pregătit să începem.

de Bianca Brişan, elevă în clasa a XII-a la Colegiul „Mihai Viteazul” din Bucureşti

Trecem la strategia doi. Acum secretul e să nu ieși în evidență: să nu faci prea mult, nici prea puțin, nici prea bine, dar nici rău. Cu strategia asta mi-a mers acceptabil în prima oră. Am făcut exerciții de respirație și de pronunție. Am învățat să respirăm adânc și să ducem aerul inspirat până în abdomen, pentru a putea rosti dintr-o singură suflare tot șirul de interjecții pentru dicție: „cra cre cri cro cru cra cri”, din care schimbam prima consoană şi o înlocuiam cu următoarea.  Ne-am ascuțit vocile mai ceva ca lupul la fierar, iar eu am reușit să rămân pe cât se poate de camuflată până la finalul zilei. Chiar şi aşa, după prima oră de teatru am ajuns acasă frântă de oboseala aia mişto pe care o simţi după o zi plină.

Săptămâna următoare însă, ceva parcă a început să se miște. Amatis ne-a provocat cu un exercițiu de spontaneitate. Jocul era așa: doi oameni începeau un scenariu până când erau întreupţi și unul dintre ei era înlocuit cu un altul, care trebuia să schimbe registrul poveștii. Regulile au fost spuse, curajoșii s-au ridicat în picioare, iar eu mi-am luat bineînțeles locul cât mai în spate, în așteptare. Prinsă de farmecul jocului și de atmosfera degajată, mi-am dat apoi seama că așteptam de fapt să fiu numită, să mă strecor și eu puțin în joc. Şi așa a și fost. Am inventat repede un rol pe care l-am executat, îmi închipui, destul de stângaci şi gata.

Îmi propusesem să fiu amuzantă și îmi amintesc că parcă chiar am auzit niște râsete. Aşteptam să îmi spună cineva cât de nașpa a fost performance-ul meu, dar nu s-a întâmplat. O colegă chiar s-a întors către mine și mi-a zâmbit. Asta m-a pus puțin în încurcătură. Traduceam acel zâmbet ca pe o evaluare pozitivă a interpretării mele şi nu prea îmi venea a crede așa ceva. După ce m-am întors la locul meu din spate, am început să analizez fiecare mișcare pe care o făcusem, ce am spus, unde și cum m-am uitat și mi-am dat seama că nu fusese bine chiar deloc. Nu aveam încredere în mine și încercam să mă conving de acest lucru, iar cu cât stăteam mai mult, cu atât deveneam mai rușinată și mai voiam parcă o șansă să fac din nou ceva, mai mișto.

A treia oră de teatru a fost cea în care am lăsat toată garda jos. Ştiam că dacă o dădeam în bară, nu era un capăt de țară și, în același timp, mă încânta ideea de a mă autoprovoca, punându-mă în roluri cât se poate de diferite: de la soțul gelos, până la coafeza enervantă. Am tânjit foarte puțin înainte să îmi fac curaj și să mă ridic de una singură să intru în joc. Apoi am făcut-o din nou și din nou. O dată nu am putut să îmi ascund zâmbetul, pentru că mă amuza replica partenerului de joc, o dată m-am blocat, neștiind cum să mă adaptez unei schimbări bruște pe care jocul mi-o dicta, dar a treia oară parcă am nimerit-o. După aceea nici nu a mai contat așa de mult. În drum spre casă, în metrou, am început să zâmbesc și mă simțeam tare bine.

Frica de ridicol e o barieră pe care ne-o punem de mici, când mama îţi spune, mai în glumă, mai în serios, să stai locului când vin musafiri în vizită. Ţi se impune să nu faci nimic prostesc, așa că cea mai sigură variantă este să nu faci nimic. Punct. Mama e fericită. Tu ești fericit. Apoi ajungi la școală, unde învățătoarea îți spune că nu poți să desenezi o floare cu tulpină albastră, că nu e frumos să ai tăieturi în caiet, că nu ai voie să greșești şi nici să pui întrebări „stupide”, iar tu te conformezi. La școală afli că „Omul învață din greșeli” și că „A greși e omeneşte”, dar tot la școală înveți că aceste greșeli valorează fiecare câte un punct din notă. Înveți că e OK să ai o abordare diferită, creativă a unei poezii, dar şi că această abordare trebuie să fie menționată în cel puțin o carte. Înveți că „În opinia mea” e doar o formulare seacă ce trebuie bifată în structura unui eseu.

Pe astfel de principii ridicole e clădit sistemul clasic de învăţământ, care alimentează teama de ridicol. Profesoarele noastre de engleză din liceu au fost cele care ne-au scos pe mine și pe colegii mei din dogmele învățământului clasic. Ne puneau în situații în care nu ne regăseam la nicio altă oră. Ne cereau părerea, și nu pentru a o valida sau discredita, ci pentru a dezbate idei împreună. După primii ani de liceu, știam deja că ceva nu era bine la felul în care primim educația. Frustrarea era la ordinea zilei, însă totul se oprea aici, nu mergeam mai departe.

Am dat de Learnity mai mult din întâmplare, printr-o prietenă, și de atunci am rămas cu ideea unui liceu „altfel”. Acel „altfel” nu îl aveam încă prea bine definit, dar eram pregătită să îi dau o șansă. Silvia si Paul, inițiatorii acestei şcoli alternative private, se aflau atunci la capitolul construirii comunității de învățare și urmăreau să aducă și beneficiarul, adică elevul, în schemă, pentru a se asigura că felul în care învăța și ce învața îi respecta nevoile. Așa am ajuns în gașca de liceeni nerăbdători să vadă Learnity pus pe picioare și, mai târziu, printre elevii săi.

Learnity este prima comunitate de învățare alternativă pentru liceenii din București, unde orele de curs sunt altfel. În loc de bănci rigide încărcate cu manuale stufoase, „lărnitaşii”, cum își spun cu mândrie membrii comunității, stau pe „pufuri”, adică în fotolii moi, colorate, și folosesc adesea foi de flipchart sau piese de lego. Profii lucrează cot la cot cu liceenii, pentru a-i ajuta să înveţe cu plăcere şi să se dezvolte. Pusă pe picioare de doi absolvenți ai Universității Alternative, Silvia Floarea și Paul Crăciun, în toamna anului 2014, Learnity promovează principiile educației democratice, concentrându-se pe învățare liberă și auto-dirijată și pe colaborare.

Pe aceste principii s-a clădit, de altfel, și Universitatea Alternativă, în care accentul cade asupra creșterii și dezvoltării personale ale studenților. Majoritatea cursurilor din cadrul Learnity au loc în sediul Universităţii. Acolo, în Learning House, sau LH pe scurt, găsești, fără excepții, în fiecare zi a săptămânii, oameni frumoși puși pe treabă, iar dacă ai noroc, poți să îl prinzi şi pe Amatis, proful de teatru, cântând la chitară, acompaniat din când în când de câte un lărnitaş. Comunitatea se bazează pe grupuri autonome de învăţare, unde elevi care împărtăşesc aceleaşi pasiuni se pot organiza pentru a învăţa împreună, unii de la alţii. De altfel, Learnity încurajează sharing-ul: de păreri, de informații, fiind o comunitate în adevăratul sens al cuvântului.

În afară de aceste grupuri de învățare autonome, tinerii pot lua parte la cursuri și traininguri din sfera artelor (animație, dans contemporan, istoria artei, fotografie), soft skills (precum comunicare interpersonală, teatru, vorbit în public, învățare rapidă, inteligentă emoțională, gândire creativă, gestionare a timpului, leadership etc.), hard skills (cum ar fi storytelling, prim-ajutor, programare, design vestimentar, management financiar etc.) și self-discovery (character building, nutriție sănătoasă, growth mindset, exprimare prin artă etc.). Apoi mai e „Dă Play”, un joc social în care participanții au câteva zile la dispoziţie pentru a îndeplini provocări individuale șia-și dezvolta astfel valori personale precum curajul, bunătatea sau pasiunea și a învața într-un mod plăcut. Apoi mai sunt „dozele de inspirație”, unde elevii pot învăța din experiența și poveștile unor oameni realizați, seri de film și community fests – evenimente unde elevii sărbătoresc alături de coordonatori o zi despre ei, despre învățare și comunitate.

„Autonomia în învățare” este unul dintre cele mai provocatoare cursuri, la care au acces toți participanţii. Aceștia devin „autonomici”, fiecăruia fiindu-i atribuit un „autonomare”, gata să îl ajute ca, prin atingerea unui obiectiv de învățare sau mai multe, să își definească acest proces și să devină stăpân pe propria învățare. „Autonomarele”, un joc de cuvinte între „autonom” şi „(om) mare”, îl instruieşte și îl ajută pe „autonomic” (joc de cuvinte între „autonom” şi „(om) mic”) să devină conștient de procesul lui de învățare. Autonomarii nu sunt nici de departe partea de final cu răspunsuri a manualului de matematică, ei nu îți vor da soluţia la întrebări, nici chiar de vrei, ci dimpotrivă, ei vin cu întrebările potrivite pentru a găsi tu însuți soluția.

Acest proces, pe cât de frustrant poate fi pentru un elev cu handicapurile convențiilor din învățământul clasic, pe atât este de provocator, responsabilzand elevii în procesul lor de învățare. La cursurile de autonomie în învățare, aceştia, după ce devin conștienți de ce au nevoie sa învețe (fie că e vorba de cusut, un sport, autocunoaștere, gătit etc.), își întocmesc un plan care să-i ajute să-şi ducă la bun sfârșit obiectivele de învățare. De-a lungul acestui proces, ei își pot modifica de mai multe ori strategia, consemnează săptămânal lucrurile pe care le descoperă despre când, cum, ce îi motivează să învețe eficient și ajustează „rețeta” procesului lor de învățare.

„Să înveți despre valorile tale”, „Sa te cunoști pe tine”. Aceste sintagme îmi trecuseră o dată sau de două ori pe la urechi înainte să întru în contact cu Learnity și valorile pe care comunitatea lui le promovează, însă fără să le acord o importanţă deosebită. De aceea, prima „bombardare” cu tot felul de întrebări, în tabăra Learnity, un demo pentru comunitate care are loc înainte de începerea fiecărui an școlar, m-a pus pe gânduri, făcându-mă să realizez că nu prea ştiu cine sunt. În cadrul comunităţii Learnity, accentul cade foarte mult pe dezvoltarea personală. Elevii sunt încurajați să-şi aloce timp și energie pentru a se cunoaște pe ei, pentru a deveni conștienți de valorile şi de aptitudinile lor, de mediul în care se dezvoltă cel mai bine și pentru a deveni astfel capabili să-şi construiască filozofii de viață sănătoase și să își transforme minusurile în plusuri.

Cum greşelile fac şi ele parte din procesul de învăţare, iar fiecare creşte în ritmul lui, sistemul clasic de notare a elevilor nu îşi au locul în Learning House, el încălcând principiile comunităţii. Evaluarea se face prin două teste date la începutul și la finalul programului, care măsoară impactul pe care acesta l-a avut asupra elevului, după care se completează cu autoevaluarea, ce capătă  o valoare deosebită în cadrul Learnity. Astfel, elevii sunt încurajați să devină conștienți de creșterea lor, de părțile pe care mai este nevoie să insiste.

Unul dintre lucrurile cu care am rămas până acum din toată treaba asta este curajul să învăț, să încerc, să nu îmi mai fie frică să o dau în bară. Încă un lucru cu care am rămas e legat de felul în care mă prezentam. Obişnuiam să am un text bine făcut în capul meu, în care îmi spuneam că eu nu sunt bună la aia sau la cealaltă, că nu ştiu să fac una sau alta. Aveam mereu scuza „Aşa sunt eu”, care mi se părea foarte credibilă şi care mă limita. M-am băgat la „Character building” mult pentru că suna bine, deşi nu prea ştiam cu ce se mănâncă şi acum mă gândesc cu groază că aş fi putut să nu mă fi înscris la unul dintre cursurile unde am învăţat atâtea despre mine.

„Character building” este un curs din categoria autocunoaşterii, unde elevilor le sunt introduse cele 24 de trăsături ale caracterului și care se bazează pe dezvoltarea câtorva din ele. La trăsătura „perseverență”, spre exemplu, fiecare dintre noi își propunea ca în fiecare zi să lucreze constant la un lucru care prezenta o oarecare dificultate pentru el sau ea, fie că era vorba de desen, de exerciții la matematică sau de storytelling. Astfel de provocări am avut pentru mai multe trăsături, pe care am reușit, prin îndeplinirea lor, să ni le dezvoltăm.

Tot în categoria autocunoaşterii intră și „Filozofia de viață”, un curs care se bazează pe formarea unei relații sănătoase cu propria persoană și cu ceilalț. Structura lui se bazează pe nevoile participanților. Tipuri de personalități şi cum se manifestă ele, sabotori în lucrul în echipă, gestionarea conflictelor, fixarea priorităților personale sunt doar câteva din temele acoperite anul trecut.  La „Filozofie de viață” m-am confruntat şi mai mult cu provocarea de a analiza relaţiile dintre mine şi ceilalți. Când aveam un conflict, strategia mea era să îmi dau seama a cui era vina. La curs am învăţat că de cele mai multe ori când apare un conflict între doi oameni, este din cauza valorilor lor ce se bat cap în cap şi asta m-a făcut să abordez altfel disputele, dar şi să privesc cu alţi ochi relaţiile dintre mine şi ceilalţi. Prin acești ochi pot să văd și să înțeleg pe ce s-au clădit legăturile strânse pe care le am cu ceilalți, dar și cauzele din spatele unei dispute și să fiu mai înțelegătoare, sau măcar să încerc asta. Cea mai mare provocare din acest curs a fost însă, de departe cea de a mă deschide în faţa celorlalţi, lucru care mi-a dat de furcă, cu toate că sunt conştientă de rolul vulnerabilității în formarea unei legături puternice cu cei din jur.

Mă bucur însă că ceilalţi s-au dat pe brazdă mai uşor, pentru că am descoperit astfel ce oameni frumoşi am prin preajmă. La urma urmei, Learnity este o COMUNITATE de învăţare. În primul an de program s-au legat prietenii frumoase, mai mult între cei care au avut mai multe cursuri în comun şi mai puțin între cei care nu se intersectau prea des. Foarte mulți oameni din Learnity, deopotrivă elevi și profi, mi-au devenit foarte dragi de-a lungul anului în care ne-am intersectat la cursuri. Toți mă fac să zâmbesc când îi văd și schimbăm câteva cuvinte. Cu unii dintre ei, însă, aș putea oricând să vorbesc lucruri mult mai personale și să răspund sincer la întrebarea „Ce faci?”, trecând ușor peste bariera genericului „Bine…Tu?”. Este și normal, poate, ținând cont că unii dintre ei au intrat în mintea mea o dată cu mine. Când am intrat în Learnity, eram în clasa a unsprezecea și nu știam foarte multe despre mine. Era mult mai ușor să îmi distrag atenția de la toate întrebările care din când în când mă copleșeau și apoi o luam iar de la capăt.

În primele mele ședințe de autonomie, încercam să aflu care este lucrul pe care am nevoie să îl învăț și s-au bazat foarte mult pe autocunoaștere. Aveam nevoie de asta pentru a alege un obiectiv de învățare care să fie relevant pentru mine. Dacă autonomia vine legată de apropierea de „autonomarele” tău, care în cazul meu a fost Silvia, și la „Filozofie de viață” m-am apropiat mult de cunoscut elevii care au participat şi de Cris, cea care îl ghida, prin poveștile lor. Cu Maxi, proful de la character building, am rezonat din prima. Nu știu cum se face. Nu m-a deranjat niciodată când suna alarma devreme, să fiu la ora nouă la sediul Universităţii Alternative de lângă Romană. Provocarea de final a fost să găsim o metodă prin care să le arătăm și celorlalți ce am învățat noi duminică de duminică la character building, iar rezultatul a fost un cântec rap, pe care, ce-i drept, nu l-am pus în scenă. Refrenul sună cam așa:

„Curaj, umor, Leadership, creativite și perseverență, astea-s doar o parte”- o parte din trăsăturile pe care ni le-am antrenat împreună prin tot felul de provocări, care de care mai nebunești, iar  creativitate a fost din plin și pentru celelalte strofe. Când rămâneam fără energie, ne jucam ceva și ne apucam iar de treabă. „Samurai” era unul dintre jocurile preferate care ne electriza și pe care îl jucam de obicei înainte de a intra în pâine. Toți jucătorii formează un cerc. Primul samurai începe, pregătindu-și sabia, reprezentată prin împreunarea ambelor mâini, deasupra capului. Samuraiul din dreapta și din stânga își îndreptau simultan armele spre el, protejându-l. Jucătorul ataca pe altcineva, la alegere, îndreptându-și arma spre el, iar vecinii îl protejau și pe el, jocul repetându-se într-un ritm alert și însoțit de interjecțiile haioase ale samurailor „răniți”.

„Ne vedem dimineaţă, duminică la 9

Chiar dacă e ceaţă, soare sau plouă.

Câteodată ne trezim că nu avem cheie,

Dar băgăm un samurai ca cheful să ni-l ‘deie’[Anagramatule!]”.

***

Bianca a făcut şi un interviu cu unul dintre fondatorii Learnity, Silvia Floarea, pe care îl puteţi citi aici:

Interviu: „Învățământul clasic e o cutie cu chibrituri închisă, în care toate bețele sunt arse”

Citiţi şi:

100 de zile în autobuz

Niciodată singur

Lecţia de plictiseală

Profa în maro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *