100 de zile în autobuz

Tic, tac, tic, tac…încep să îmi pierd cumpătul. Aștept în stația de autobuz de 30 de minute deja! S-o iau pe jos? Întârzii oricum. Am întârziat, o să ajung târziu, am pierdut deja un autobuz. „Mă scuzați, știți cumva cum pot ajunge la Spital?” O bătrânică se apropie de mine. „Puteţi lua 300 sau 205”, zic eu. Sper că am direcționat-o cum trebuie. Am plecat prea devreme. Oh, nu! Sunt elevi de la vechea şcoală, să nu mă vadă, să nu mă vadă. „Hei, uite-o pe Catrinel!” Ah, super!

Text şi desene de Maria Catrinel Bosoi, 15 ani, elevă în clasa a IX-a la Colegiul „George Coşbuc” din Bucureşti

Astea sunt gândurile mele zilnice în stația de autobuz. Trist, nu? Statul în stație e agonie pură. Mai ales dacă întârzii la școală și fiecare minut trece cu viteza luminii. Oameni peste oameni se adună, grăbiți, unii îşi pierd răbdarea, la fel ca mine, când așteaptă mai mult de 10 minute. De ceva vreme, autobuzul este unicul meu mijloc de transport. Oriunde mă duc, el trebuie să-mi fie la îndemână. Ca să ajung la școală, schimb două: 300 și 133. Aș putea lua și troleul, dar aș rata oamenii minunați din autobuz. Îmi place să-i observ, să fiu atentă la detaliile de pe hainele și feţele lor unice. De-a lungul timpului, am văzut multe fețe, triste, fericite, entuziaste.

Sunt deja obișnuită cu orele la care vine 300. Ştiu fiecare clădire de la 1 Mai până la spitalul Filantropia și până la Piață Română, știu că la Piața Victoriei toată lumea coboară, iar la Romană toată lumea urcă. Cât despre 133, știu că la Liceul Virgil Madgearu se umple, că la Cantemir coboară toți elevii, că la Moșilor coboară toată lumea şi că la Foișor, unde cobor eu, urcă elevii din liceul meu. De-a lungul timpului, am observat în ele oameni ieșiți din comun, colorați, îmbrăcați amuzant, sau pur și simplu oameni care-și vedeau de treabă. Toți oamenii au ceva special, ceva unic. De când suntem mici ni se spune că suntem unici, că nu e nimeni în lume ca noi. Îmi place să surprind esența oamenilor. Expresii și gesturi care îi caracterizează. Eu sunt mai timidă, mai retrasă când vine vorba de vorbit cu oamenii. Dar asta mă ajută să-i observ mai bine. Mă uit la ei și mă întreb: Ce caută aici? Unde se duc? Ce fel de personalități au?

Ideea de a scrie despre oameni mi-a venit de curând, când mi-am dat seama că frumusețea lor trebuie văzută de mai multe persoane, nu doar de o adolescentă curioasă, care se holbează la ei din cap până în picioare fără niciun motiv. Pe lângă unicitate, încerc să surprind lucruri frumoase care ne înconjoară, nu doar negativism și tragedie. Pentru că, de multe ori, oamenii uită că în lume există mai mult decât depresii și indiferenţă. Există și creativitate și culoare. Ştiu că în poveștile mele apar și certuri între călători și probabil vă spuneți: „Tocmai te-ai contrazis singură”, dar printre acele mici dispute între necunoscuți există și umor și curiozitate.

Când văd câte o persoană mai „interesantă”, îmi place să mă gândesc la locul în care ar trebui probabil să fie și la lucrurile pe care ar trebui să le facă. Uneori mă întreb cum de au ajuns toți acești oameni, în același timp, în același loc, pentru ca mai târziu să o ia în direcţii complet diferite. Nu se vor mai vedea niciodată, dar fiţi siguri că bătrânica cu baston din colţ și-o va aminti pe tânăra studentă cu păr de aur care a ajutat-o să coboare și fiți siguri că doamna aceea cu piciorul rupt din cine știe ce alt motiv interesant și-l va aminti pe micul elev de opt ani care i-a cedat locul de lângă fereastră. Aceste mici detalii mă fac să zâmbesc și să îndrăgesc drumurile cu autobuzul, deşi, în majoritatea timpului, sunt foarte neplăcute.

Gesturile oamenilor mă intrigă. Gesturile sunt un mod foarte ușor de a citi o persoană. Ele dau de gol multe aspecte legate de caracterul ei, așa cum o fac, de altfel, și ochii. Doar privind-o pe bătrână, știi că a trecut prin multe. Ridurile i se încrețesc pe faţă, ca frunzele de toamnă. S-a ofilit? Poate. Dar trăsăturile din tinerețe și-au lăsat amprenta pe chipul ei palid. Părul gri ascunde șuvițe subtile de un blond fin, iar ochii ei albaştri se reflectă în fereastră, reflectand și ei, la rândul lor, amintirile. Acum, ea privește orașul cum trece şi-şi aduce aminte cum arăta el odinioară. Nu departe de locul bătrânei, un străin înalt, în blugi strâmţi și cu părul gelat, bate din picior cu căștile în urechi, purtat de valul muzicii care răsună din ele, uitând complet parcă de locul în care se află. Mai are un pic și începe să danseze și sa cânte. Arii de Beethoven și solouri de Bon Jovi se aud de departe, își ţine volumul la maxim.

poza22Un chicot apare pe fata micuţului de lângă bătrână când ea îi aruncă un zâmbet cald. Micuțul stă așezat cu un ghiozdan mai mare decât el în spate, încearcă să mănânce un covrig cu ciocolată și se murdăreşte la gură. Neîndemânatic, încearcă să își curețe faţa, dar în zadar. Se murdărește pe tricoul cu supereroi și am impresia ca mama lui nu va fi încântată când va vedea noroiul de pe micii Chuck Taylor’s. Domnul de pe culoar care stă drept, îmbrăcat la costum, dă impresia unui afacerist organizat și pus la punct, de nu l-ar da de gol trandafirul roşu pe care îl ţine în mână. Omul nostru de tinichea are o inimă până la urmă. Nu vezi în fiecare zi o doamnă fără adăpost văzându-şi de treabă când, deodată, scoate din geanta pe care probabil a găsit-o pe undeva sau a primit-o de la cineva un ceas. Nu un ceas de mana, un ceas deşteptător. Săraca încearcă să își regleze ora, care s-a dat înapoi. Știu că poate ar merita o atenţie specială, dar doamna îmbrăcată în blană neagră, care îşi fumează țigara în stație, cu o beretuţă tot din blană pe cap, alături de un câine maroniu, îmbrăcat și el într-o hăinuţă roșie, nu poate fi ratată. În fiecare zi așteaptă același autobuz, la aceeași oră, în acelaşi loc. Nu vezi așa ceva în fiecare zi.

17-18 ani, stă la geam şi citeşte dintr-o carte, probabil pentru literatură, obosit, îi cad ochii-n gură. Cască, privește pe fereastră, apoi înapoi în carte. Ceva îmi spune că luptătorul nostru ori nu a învățat, ori a stat treaz până târziu azi-noapte. Îl înțeleg perfect și îi țin pumnii să ia o notă mare. Înalt, căști pe urechi, desprins de realitate, Nike, tipicul explorator. Dovadă: lângă el, un geamantan imens- oare pleacă sau se întoarce?. Ce m-a atras la el a fost steagul României lipit de mânerul geamantanului, ca oriunde s-ar duce, să știe de unde a plecat! În toată zarva, vânturarea pe uși, agitația de colo-colo, stă o doamnă zâmbăreață, soarele îi joacă pe chip şi îi evidențiază zâmbetul ca de păpușă. Tricotează. Unii își găsesc relaxarea în autobuz citind sau ascultând muzică, dar de ce să nu tricotezi? Pot adăuga și că lucrarea ei era chiar o operă de artă a tricotajului. Nu aș vrea ca șoferul să pună vreo frână bruscă…

Cum poți rata bereta roșie ca un măr care se vede în depărtare? Mănușa fără degete, albă, cu model de leopard, haina cu blană la mâneci și guler… nu, nu este o adolescentă, este o doamnă țanțoșă ce își ține capul sus pe tot parcursul călătoriei, privind pe toată lumea de la înălţime. În tinerețe probabil că făcea cele mai neobișnuite combinații vestimentare. Costum tweed maro, pălăriuță ascuțită, ochelari pe vârful nasului, pantofi bine curățați ce strălucesc în lumina după-amiezii. Acest bătrânel interesant citește ziarul, liniștit, se documentează cu știrile de ultimă oră… cine are nevoie de tehnologie?! Păr creț, îi cade pe umeri, ochi negri, nas mic, rotund și buze subțiri. Uniformă cu fustiță în carouri și cămașă cu cravată. Un ghiozdan cu Barbie mai mare decât ea îi atârnă pe umeri… avem de-a face cu o școlăriță înrăită. Negru, maro închis, maro deschis, nas lung și curios, ochi negri mai ceva că pană corbului. Lumina se oglindește în ei şi scoate la iveală inocența unui suflet loial și iubitor. Deși are un colier cu țepi, Rottweilerul din spate are o inimă de câine cuminte. La doar 6 luni, nu a primit privilegiul de a distruge pernele. Încă.

Bătrânelul care stă jos lângă fereastră nu e Charlie Chaplin, e un gentleman cu ochelari rotunzi pe nas, costum bej, cravată, pantofi asortaţi și un baston din lemn. Postura lui dreaptă și înţepată m-a impresionat cel mai mult. Acest bătrânel nu s-a şifonat de-a lungul anilor. Dacă tot am vorbit de el, trebuie să mai găsim o batrânică. Cred că am dat de ea: micuţă, ochelari rotunzi, evident, o beretuţă gri precum a reginei Angliei, un costum asortat cu bereta şi negreşitul baston. Expresia de pe chipul ei este atât de inocentă și dulce, părul ei este de un alb imaculat, la fel şi zâmbetul aproape imperceptibil ce îi înflorește pe chip cu fiecare privire. Ce secrete ascunde aceasta doamna elegantă? Dar hai să vedem cum stau lucrurile când eşti prins între bătrânei, la uşa din faţă, cea mai îngustă, între bătrânei care încearcă să îşi facă loc cu bagaje şi bastoane.

Bătrânica: Dragule, îmi calci pe baston! Sunt o femeie bătrână!

Student prins în ușă: Daţi-vă mai încolo vă rog, aș vrea să ajung spre mijloc…

Bătrânica cu bagaje: Sigur, vă fac loc imediat (miscare greșită, pentru ca au invadat-o pe doamna în baston).

Bătrânica scoasă din pepeni cu baston: VĂ ROG FRUMOS, NU VEDEŢI CĂ ÎMI CĂLCAŢI PE BASTON?! LA O PARTE!

Ştiu că bătrâneii par inocenţi și gata de smotocit, dar uneori au o atitudine din faţa căreia trebuie să te fereşti. Mai auzim apoi ocazionalele discuții scurte între pasageri, ca de pildă:

– Coborâţi la următoarea stație?

– Nu, vă fac loc…imediat.

Știu ca nu pare mare lucru, dar când călătoreşti cu autobuzul așa de mult ca mine, în suflet îți înflorește un sentiment de recunoştinţă atunci când cineva să dă la o parte ca tu să treci. Parcă ai mai mult respect faţă de societate. Pâncă când, într-o zi, încrederea în bunul simţ ţi-e zdruncinată.

Tocmai ce urcasem în autobuz şi mă îndreptasem spre locul cu patru scaune de la geam. Am observat că toată lumea din jurul meu privea în aceeași direcție, încruntată și dezamăgită. Mi-au căzut ochii pe această doamnă agitată, care gesticula din cale-afară de mâhnită și bolborosea în barbă. Pe măsură ce autobuzul își continua drumul, doamna devenea tot mai nerăbdătoare, până în momentul în care a izbucnit. A început sa vorbească tare despre cum „ne infectează autobuzele” și cum „n-ar trebui sa călătorească, să ne facă scârbă”. Atunci mi-am dat seama ce se petrecea: un domn nu prea bine îmbrăcat, cam neîngrijit se uita pe geam, numai pe geam. Oamenii gesticulau la rândul lor, o aprobau pe doamna scoasă din pepeni și făceau comentarii răutăcioase. Era un om fără casă, fără masă și toată lumea se plângea de prezenţa lui acolo. Niciodată nu am văzut un om al străzii atât de curat. Nu vorbea urât, nu ţipa, nu se droga, doar stătea acolo şi aştepta să ajungă la destinație.

Atunci, în ziua aia, în acele 5 minute de mers cu autobuzul, mi-am schimbat complet perspectiva asupra oamenilor. Am simţit milă faţă de el și jenă faţă de purtarea celor din jur, jenă că rasa umană poate fi atât de rea cu propriii semeni. Cum pot fi oamenii atât de nemiloși? Cum pot privi pe cineva cu atâta ură? Unde e empatia? Bunul simţ? Se numește transport în COMUN! Când cineva e în dificultate, se pare că îi place să critice. Nu se gândeşte că dacă el ar fi fost în aceeași situație și cineva l-ar fi tratat aşa, s-ar fi simțit ca un gunoi. E uimitor cum tot ce ai crezut despre lume se poate schimba în câteva minute. Ştiu, viața nu e roz, dar nu ar trebui să fie nici chiar atât de gri. Aștept momentul în care încrederea în bunul simţ o să se întoarcă.

Citiţi şi:

Cum am învăţat că nu sunt ridicolă

Niciodată singur

Lecţia de plictiseală

Profa în maro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *